D’ale romanilor: in duplicitate veritas

O admiratoarea a lu’ nea Nelu’, autoare de versuri, ca sa nu zic dea dreptul poeta, isi suspenda reveria lirica pentru un moment cat se poate de convenabil:

Din pacate pentru democratie, pentru cultura si chiar pentru bunul simt, o asociatie, abuziv auto-intitulata Societatea Academica Romana – SAR, practica o vanatoare de intelectuali la fel ca proletcultistii. Cine nu este de parerea celor cativa insi care alcatuiesc aceasta asociate sunt excomunicati rapid, cu o judecata sumara si executati in temeni grotesti.

Eu cred ca aceasta SAR este urmasa de drept a comisarilor bolsevici care trimiteau intelectuali de elita la Canal ori in puscariile comuniste. Altii sunt de parere ca cei de la SAR ar fi de orientare fascista.

Ce este insa si mai cumplit este faptul ca acest model de atitudine intelectuala si de comportament politic pare sa faca scoala, creindu-si adepti si printre intelectualii democrati, ceea ce ma intristeaza enorm.

Bun, si imediat dupa ce si-a revarsat oful cu spume la gura, ce-mi face dinstinsa doamna ? Posteaza inca un blog, in completare pesemne, unde mi se jeluie de nostalgia pacii si bunei intelegeri intre minoritatile intelectuale conlocuitoare:

Iar patima politica ne intuneca de tot mintile, transformandu-ne in niste mici hitleristi, care parca asteapta doar momentul in care i-ar putea extermina pe preopinenti. Incapacitatea romanilor de a comunica fara urlete si fara ranchiuna, in mod civilizat si respectuos, ne-a tranformat in oameni-problema.

Noi nu identificam problemele, facand efortul de a da logica si coerenta unei demonstratii argumentate, ci suntem cei care ne complacem in a fi o problema. Trantim totul, inclusiv o idee, precum un baros. Brutal, irational, distructiv. Fara sa ne pese de ceilalti, decat pentru a-i strivi si nu pentru a-i convinge.

Traind in propria inchisoare launtrica, ecoul cuvintelor noastre devine asurzitor, astfel incat nu ne putem intelege decat pe noi, chiar daca suntem absurzi. Totul e scuzabil si chiar hirperbolic valorizat atunci cand ne priveste pe noi, si este aberant si intolerabil atunci cand e vorba de ceilalti.

Numai ca aceasta permanenta sfasiere va duce inevitabil la un sfarsit tragic, de la care nu se va mai putea sustrage nimeni. Un sfarsit rusinos, de oameni ucisi de propriul ecou, devenit atat de puternic incat poate sa faca si trupul si spiritul sa explodeze.

Ma doare sincer sa vad cum ne aruncam cu o ardoare demna de cauze mai bune intr-o absurda lupta ideologica, atunci cand ar trebui de fapt sa ne straduim sa decelam valoarea celuilalt, facandu-l partas pe cel de alta parere la adevarurile noastre, asa cum si celalalt ne poate face partasi la adevarurile lui.

Morala: tara trista, plina de umor. 

D’ale romanilor: Nicolăescu cedează, fumătorii câştigă

Si romanu’ pica de fazan.

http://www.curentul.ro/content/view/5477/1/

Alte comentarii ar fi de prisos.

Tampeniile din politichia romaneasca

Lumea politichiei romanesti e bine incrancenata in meandrele concretului.

Sus Norica, jos nepotica, sa-i fie tarana usoara lu’ tanti matushica, jos Basescu, sus Basescu, etc, etc … N-are nimeni nici o perspectiva, nici o detasare, nici o viziune de ansamblu, desi sunt multi care mimeaza intelepciunea.

Intre timp s-au incetatenit niste chestii care intr-o democratie normala (par egzamplu America, marea Britanie, ) ar fi cu totul si cu totul ciudate. Si nu-i nimeni sa le atraga atentia: bai frate-miu, ai grija ca umbli cu slitzul descheiat.

Prima chestie si cea mai batatoare la ochi ar fi obiceiul persoanelor si personajelor de tot soiul de a se considera indispensabili.

Asta incepe cu onor domnii Iliescu si Constantinescu. Pai sa vrea mr. Clinton sa candideze la un post de senator, s-ar tavali si curcanii de ras. Sau Tony Blair, sau oricare personaj a fost in varful piramidei politice. Regula e simpla: ajungi la varf, iti faci datoria, te dai la o parte. Tony Blair s-a dat la o parte inca inainte sa piarda alegeri sau sa-si fi epuizat utilitatea ca prim ministru. Pur si simplu a gandit omul ca e cazul sa vina si altii cu idei noi cu mai multa energie, samd. Fiindca nimeni nu e de neinlocuit, intr-o societate care functioneaza normal.

Ar fi sub demnitatea unui fost presedinte sau fost prim ministru sa ocupe in politica un culoar pe care ar putea veni cineva mai tanar, cu alte idei, cu alta viziune, probabil cu mai multa energie. Cand fostul prim minsitru britanic John Major a pierdut alegerile a tinut un discurs in care a spus: “when the curtain falls, it is time to get off the stage”. A stat inca foarte putin ca lider al partidului conservator, pana un nou lider a fost ales (evident ca nu a candidat), iar dupa ce si-a incheiat mandatul de deputat in alegerile pe care le pierduse,nu a mai candidat pentru un nou mandat. Dintre presedintii americani retrasi din functie cel mai activ a fost si inca este Jimmy Carter, dar nici el nu sta pe nici un culoar activ in partidul democrat unde sa impiedice accesul unui alergator mai tanar. Are o fundatie, se implica in sprijinirea procesului democratic in alte tari ale lumii, in negocieri pentru rezolvarea unor conflicte (dar nu conflicte majore, fiindca stie ca acolo ar fi nelalocul lui).

Doamne fereste sa se intample la fel in politica romaneasca, ar fi prea normal. De ce la o adica sa te dai la o parte. Prima chestie de un bun simt elementar ar fi: din modestie.

“Eu stiu ca sunt Iliescu, sarac dar cinstit, si de partea oamenilor necajiti si impotriva capitalistilor verosi si exploatatori care suge sangele poporului muncitor (care intre noi fie vorba i-am incalzit la sanul meu ). Si daca ma dau la o parte din stanga romaneasca, o sa se duca PSD-ul de rapa fiindca n-o sa fie nimeni care sa aiba intelegerea mea profunda despre lume si viata, experienta politica indispensabila, cultura vasta a materialului lemnos, si cum se duce PSD-ul de rapa raman saracii din Romania pe drumuri, fara sa aiba reprezentare de lux in parlament.

Ei haida de, stimabile domn Iliescu, ca tot intrasi pe bloguri, si poate te pune dracu’ sa dai din intamplare de randurile astea subversive, am noutati pentru dumneavoastra: din “programul teoretic” pe care am avut onoare sa-l citesc pe blogul dumneavoastra, nu-i nici o surpriza sunteti depasit, si nu pricepeti nimic din dezbaterea contemporana a politicilor de stanga. Si sa va mai spun o noutate: prin ungherele PSD stau in asteptare oameni cu mult mai valorosi chiar decat va inchipuiti domnia voastra ca sunteti, dar cata vreme o sa va bagati in fata, generatia urmatoare a stangii din Ro o sa fie foarte stanjenita in dezvoltarea ei sinergistica. Si “saracii” pe care credeti ca ii reprezentati n-ar avea decat de pierdut . Trageti domnule pe dreapta, fiindca atat cat mai zaboviti cu pana de cauciuc pe banda de viteza, sa va spun eu: nu o faceti din altruism, din grija pentru cei multi, o faceti pur si simplu din orgoliu personal si vanitate intelectuala. Nu va mai mintiti cand va uitati in oglinda.

De onor Emil Constantinescu, ce sa mai spun, cuvintele sunt de prisos.

Si cum pestele de la cap se-mpute, asa cum sunt stabii, evolueaza si sub alternii. De un umor negru e recenta evolutie a Noricai. E dom’le nevoie de ea la justititie. Nu conteaza ca de cand s-a facut de cacao cu nepotica, are o asemenea imagine jalnica incat prezenta ei in fruntea unei justitii si asa cu probleme ar pune gaz pe foc. Cum sa inspire justitia incredere daca in fruntea ei se aseaza o doamna care a dovedit orice in viata ei, numai respect fata de domnia legii nu ?

Hai sa-i acordam Noricai niste circumstante atenuante si o prezumtie de inocenta, Da dom’le au fost cateva accidente nefericite, ea in sinea dumneaei interna are un respect sacrosanct pentru ideea de lege si corectitudine, aparentele insala. Foarte bine, stimabila doamna, dar cum ramane cu ideea de modestie. Adica stiti ca aveti probleme de imagine, si vreti sa ne vindeti ca intr-o tara plina de profesori si doctori in drept, nu gaseste onor PNL-ul cu cine sa va inlocuiasca. Chiar ashe seceta mare o solobozit Al de Sus pe nefericita natie romana ? Nu se gaseste dom’le nimeni cel putin la fel de competent ca Norica.

Dar nu, nene, la noi tot politrucul se crede de neinlocuit. Asta e regula generala. Puneti pariu ca dupa ce pierde alegerile, Tariceanu o sa se infiga si mai tare la conducerea PNL-ului ?

Si ar mai fi multe alte cusururi, dar mi s-a facut deja lehamite de ast blog nevolnic.

Alta chestie distractiva ca tocmai frunzarii blogul lui Nastase. Personalitatile noastre n-au o arie de competenta si n-au simtul ridicolului.

Par egzamplu prin 92-93 pare-mi-se cand treaba era groasa rau la  poponetul romanului, Ion Iliescu isi publica o carte de panseuri despre “Problemele globale ale omenirii”. Datul cu parerea e un sport traditional la romani, si exact asta facea onor Iliescu, fiindca la capitolul probleme globale, “factorii de decizie” – adicatelea bastanii din SUA, Japonia si UE, citesc ei multe chestii, da taman pe domnul Iliescu , e garantat ca n-o sa-l lectureze nimeni. Mai nou, Adrian Nastase ca sa se arate el un oml al proiectelor, si-a tras pe blog o chestie numita de dumnealui “proiect” despre cum sa crestem culturi bionergetice si alte chestii cu incalzirea locuintelor samd. Sunt posibile urmatoarele variante:

• Adrian Nastase a preluat ideile unor specialisti. Daca ar fi asa, brava lui. Da n-am vazut sa mentioneze nici un nume, sa zica dom-le, multumesc lu profesorul cutarescu de la Politehnica, cu care m-am consultat sau cu care am pus proiectul impreuna
•  Adrian Nastase e o personalitate enciclopedica si se pricepe la chestiile energetice
•  Lui Adrian Nastase ii place sa-si dea cu parerea

Care o fi, dragii moshului, varianta corecta ?

Si mai multe referate + amintiri din copilarie

Daca vreodata, n-aveti motiv sa va tavaliti pe burta, va sfatuiesc din toata inima, folositi google, si cautati “comentarii literare”

“Comentariu literar”, oh ce parfum nostalgic imprastie aste doua cuvinte magice. Clasa a opta, examenul de admitere, cultura nationala exaltata ca o domnisoara de pansion la primul ei bal isi desfasoara splendorile neasemuite in fata ochilor curiosi si nevinovati ai copilasilor aflati in pragul afirmarii intelectuale. Daca pana acum am invatat despre proportii si ecuatii, plane si semiplane, orase, munti, cursuri de apa, increngaturi, specii si subspecii, si alte jocuri de glezna pentru mintea tanara si inca neteda in multe locuri, odata cu apropierea examenului de treapta, a sosit timpul ca tanarul aspirant la o viata intelectuala sa plonjeze cu tot avantul tineresc in profunzimea cujetarilor filosoficesti, ajutat cu bunavointa de romantiosi profesori si mai ales profesoare de limba si literatura romana.
Cadrul deplin de afirmare a acestei comuniuni a sufletului tunar cu filosofia dea cea mai inalta romantiozitate, este, bineinteles, nimeni altul decat faimosul comentariu literar, comentariu pe care, in a sa infinita intelepciune, onor ministerul educatiei l-a asternut in fata noastra ca pe o treapta necesara, ca pe un Ceahlau pe care tanarul montaniard il escaladeaza visand la Chomolungma.

Si daca nu cu mult inainte de binefacerile tehnologiei moderne, comentariul literar s-a raspandit ca un adevarat gen underground, copiat cu asiduitate de milioane de copii dupa dictarile neobositilor meditatori, odata cu sosirea internetului in mirificul spatiu ondulatoriu al alternantei vale deal, aceasta matrice existentiala a sufletului stramosesc, deci cum va povesteam onorat auditoriu, odata cu sosirea interentului asemeni sosirii vestitorilor primaverii din binecunoscutul pastel al lui Vasile Alecsandri, patronul liceului la care a haladuit o vreme si autorul insemnarilor de fata, a sosit si primavara comentariului literar, care gaseste in nesfarsitele spatii virtuale formate din 0 si din 1, aceste alfa si omega ale universului informatic, gaseste deci un teritoriu propice pentru deplina lui afirmare.

Prin site-uri ca calificativ.ro, e-referate.ro, x-referate.ro, referate.net, super-referate.com, dar si pe bloguri casaromanului.ablog.ro si pe multe alte plaiuri virtuale, spiritul poetic si poetico-receptiv al romanului impreunat la crestet cu neasemuitul sau spirit de intreprinzator, se alatura acestui gigantic al informaticii mondiale numit google, spre a oferi junelui roman aflat in pragul pubertatii intelectuale dar si fiziologice, accesul nelimitat, dar si neingradit, la vastul imaginar filosofic al comentariilor pe marginea nesecatei comori a literaturii nationale, dar in mod cu totul special si deosebit, pe marginea acestui lujer nepereche, om deplin al culturii romanesti, marele si dragul nostru poet national Mihai Eminescu.

Sa dam cuvantul comentariilor:

---

“Floare albastra”

[...]

Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.

La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire. După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în luna.
[...]

---

[...]Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare (“Te-oi ţinea de după gât”; “Ne-om da sărutări pe cale”).
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de versul “Ca un stâlp eu stăm în lună!”, iar superlativul “Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată:…

De la Novalis pare sa fi luat Eminescu ‘floarea albastra’ ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.

[...]

---

O ramai[...]Elegia O,rămâi… a fost publicată în revista Convorbiri literale la 1 februarie 1879 şi pune în lumină motivul comuniunii dintre om şi natură, al interesului naturii pentru iubirea poetului…….
Mai întâi pădurea copilăriei, personifică, asemenea unei fiinţe omeneşti apropiate, îl înţelege şi-l îndrăgeşte pe poet şi de aceeai se adresează direct, patetic: ,,O, rămâi, rămâila mine,/te iubesc atât de mult!/Ale tale doruri toate/nu mai eu stiu sa le ascult”.

[...]

---

Sara pe deal

[...]

Spaţiul natural s-a dizolvat total şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.

“Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.

Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi. Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile “sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă plenitudine a iubirii.

[...]

---

Enigma Otiliei

[...]
Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.

Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează.
…

Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.

Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.

Referate pentru tonti

Tot incercand eu sa folosesc google ca sa ma mai pun la curent cu starea de spirit si evolutiile din tara, dau din ce in ce mai mult de site-uri cu referete pentru tonti copii. Romanu’ intreprinzator precum il stim si s-a nascut poet.
Da’ daca nu poet macar referent. Tare-s curios cati copii cad victima acestor referate. Sau te mai pomenesti ca site-urile respective sunt reprezentative pentru ce invata la scoala si ce asteapta scoala de la ei.

Sa dam cuvantul referatelor:

“Padurea , lasata acolo de Dumnezeu , de milenii , parca de cand lumea , il primeste in sufletul si in inimioara ei , invatandu-l si aratandu-i cele mai adanci secrete ale ei. ” (la , “O Ramai”)

“Dragostea se afla intr-o perfecta asonanta cu natura … ” (idem)

“Importanta muzicii lui Bach se datoreaza in mare parte intelectului sau. Probabil ca este cel mai bine cunoscut ca stapanul suprem al contra-punctului. ” (despre conu’ Bach)

De remarcat ca pe site-ul cu Bach, se gasesc referate despre Madonna si Roxette. N-am avut rabdarea sa le deschid.

Alt site:

“Prima strofă fixează cadrul natural şi cuprinde chemarea iubitei în mijlocul naturii:”

Vin-o-n codru la izvorul,

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

“Verbul la imperativ vin-o exprimă intensitatea chemării, a dorinţei.”

Frumos. Si Oblia se temea ca ce sa mai faca umanistele educate in umanioare. Dupa cum i-am spus mai este mult de dat la sapa. Vorba poetului, Sapa frate, sapa, sapa, pana o sa dai de apa.

Umilinta de a fi roman II

Ei bine, vor spunii unii, dar mai lasa-ne nene, ca te dai mai crestin decat papa. E normal sa fii mandru, e o chestie pozitiva, nu inseamna neaparat ca ne umflam in pene ( — desi, intre noi fie vorba, ne cam ! dar hai sa acceptam teoretic ca ne putem simti mandri fara sa ne umflam), genereaza energii creatoare, ranfoarseaza iubirea de neam, renuntare de sine, ideea de identitate comuna, apartenenta la trib (ma scuzati de derizoriu, vream sa spun comunitate dar ma lua gura pe dinainte), samd, samd.

Adicatelea, sa ne para rau ca suntem romani ?

Nu-sh ce-as zice la un asemenea argument, cat se poate de onest. La o adica, i-am zis si eu lu’ fiu-meu, cand mai reusea sa puna doua paie cruce ” Daddy is proud of you”, sau mai rau, am comis-o cu “very proud”. Nu e normal sa fii mandru de copilul (-iii) tai ?

La capitolul asta am avut multe de invatat de la preotul si profesorul Paul Tarazi. Zicea Paul Tarazi ca in cultura araba atunci cand intrebi pe cineva cati copii are, iti raspunde invariabil cu postfixul “al’Allah”. De exemplu “2 al’Allah”, adica doi de la Dumnezeu, dupa voia lui Dumnezeu. Adicatelea cum zice Tarazi, si trebuie sa-i dau dreptate, copii nu-s de fapt ai tai, sunt ai lui Al de Sus si doar ti s-au incredintat temporar spre crestere si educare; a ta este doar raspunderea. Atitudinea asta este codificata in limba araba de zi cu zi (si folosita evident si de arabii crestini cum e Paul Tarazi, nu numai de musulmani). Deci in loc sa fii mandru, poate e mai bine sa fii fericit si in acelasi timp recunoscator. Iar mai ales sa nu care cumva sa ti se intample ca fiind mandru sa zici hop pana n-ai sarit gardul, pen’ca oricat de roza pare situatia actuala mai ai mult de dat la sapa pana te achiti de datorie.

Asa ar veni treaba si cu romanismul nostru, atat de verde si infloritor incat ne-a produs spectaculoasa vocabula de lemn “mandria de a fi roman”. Prin comparatie, se mai scapa si americanu’ “sunt mandru ca sunt american”, da nu multi se baga in seama vorbind despre “mandria de a fi american”. De ce e cazul sa fii mandru ? Nu e meritul tau, e conditia in care te gasesti: aceea de a fi roman. Conditia umana in general, si conditia de a fi roman in particular, e printre chestiunile pentru care ii multumim lui Al de Sus (sau macar teoretic, asta ar trebui), si trebuie sa bagam de seama ce facem pe mai mai departe. Cum ar zice arabu, sunt roman al’Allah.

Nu e cazul sa ne fie rusine ca suntem romani. Nu e cazul sa ne simtim inferiori ca suntem romani. Dar hai sa bagam de seama bai tatilor bai, ca de cele mai multe ori a-ti clama taria e cel mai sigur semn de slabiciune, la fel cum e si a cere respectul. Cine tipa mai tare despre mandria de a fi roman, s-ar putea sa o faca din oarecare motive de nesiguranta. In cultura romana bantuie, fara doar si poate, un complex de inferioritate endemic. Si de aici a pornit ideea de a inculca copchiilor si adultilor mai slabi cu duhul, “mandria de a fi roman”.

Ei, da, cum spune anglosaxonul, “I have news from you”: cultura romana e o cultura minora, nu are mari apetente spre universalitate. Domnii de la ministerul educatiei care se straduiesc sa-i invete pe bietii copchii ca Eminescu e un “poet universal” (o notiune dubioasa in sine, nemaivorbind de cum ii este aplicata conului Misu), ard gazul de pomana. Eminescu nu este cunoscut in afara Romaniei decat intr-un cerc restrans de specialisti in studii romanice. Si oricat l-am pompa cu fonduri de la stat, prin institutiile de specialitate, nu o sa facem din el nici Dostoyevsky, nici Shakespeare, nici Dante. Inainte sa ne arda grija ce gandeste neamtul despre Eminescu – ca oricat ne-ar arde grija pe noi, neamtul tot nica n-o sa gandeasca despre Eminescu -, ar fi bine sa ne gandim ce pricep bietii copchii dintr-un poet cazut victima multor refulati. Pe vremea cand eu studiam in clasa a opta, niste domni de la ministerul educatiei, pe atunci comunist, gasisera de cuviinta ca bietiii copchii de 13-14 ani trebuie sa inghita pe nemestecatelea o poezie cum e “Mai am un singur dor”. Poezia in sine, poate fi argumentat, dezbatut,etc, e fie o capodopera, fie, in orice caz, una din varfurile liricii eminesciene (spre deosebire de comicul involuntar din “Floare-albastra” care ne fusese incrednitat spre aprofundare in clasa a noua). Dar prezenta textului intr-un manual de clasa a opta era — am inteles ca in cele din urma a fost scoasa — de un ridicol intrecut poate doar de “comentariile literare” adiacente.

Inversunate sa nu cumva sa scape ocazia de a cultiva mandria de a fi roman, elitele culturale (universitare, etc) de la bucale rationasera ca bietul copchil de paipsce ani, o sa caza pe spate ca “geniul nepereche” ,”omul deplin al culturii nationale”, “lujerul”, samd, a putut produce asemenea chestii adanci, derivate ale pesimismului Schopenhauerian — numai cand te gandesti ce rezonanta trebuie ca are numele sonor al lui Schopenhauer la varsta respectiva — da’ nu-si pusese nimeni problema ca asemenea “suicidal tendencies”, indiferent cat de edulcorate liric, sunt cu totul si cu totul nepotrivite varstei respective. De fapt, in programa clasei a opta era livrata la pachet cu Miorita, si mai tin minte si acum hohotul de ras produs de confuzia unui coleg (sau poate era doar confuzia meditatorului) care l-a inzestrat pe un biet soldat al armatei romane, personaj al lui D R Popescu cazut la datorie intr-o nuvela dinspre sfarsitul manualului, cu “atitudine de cioban mioritic”.

Incheiand deci paranteza, e cazul sa nu ne mai aia grija daca suntem cultura minora sau majora, daca Eminescu e poet universal sau doar national, si daca sula are vreo relatie cu prefectura. Nu are, dragii mosului, absolut nici o importanta.

Eu sunt fericit ca m-am nascut roman, dar nu cred ca as fi fost mai putin fericit daca m-as fi nascut maghiar sau evreu. Si in acelasi timp simpt povara ca am crescut si am vietuit intr-o cultura care mai are multe de facut pana isi pune ordine in casa. Asta cum ar zice anglo saxonul, nu e atat de mult o rusine (cum ar clama, probabil Patapievici – papionul deplin al culturii romane) cat o provocare si o responsabilitate.

Si daca onorabila cultura romana mai are mult de lucru pana sa-si faca curat in ograda asta nu e o chestiune din acelea abstracte, care sa afecteze doar polemicile din aerul rarefiat al revistelor literare. Dezordinea din cultura nationala, se rasfrange asupra educatiei generatiilor tinere, si de acolo reprecuteaza in viata sociala, si pana la urma afecteaza procesul fundamental al punerii painii pe masa.

Adicatelea cum vine chestia asta ? Pai nu v-ar place, dragii mosului, sa traiti intr-o tara cu guvernanti mai putin corupti, in care creativitatea si inteligenta bastinasilor sa se poata manifesta intr-o economie cat de cat normala, neafectata de molimele tepilor si tepuitorilor, sa traiti intr-o tara in care sa stii ca regula generala acceptata si practicata de toti e ca oriunde ai fi, vei fi in primul rand respectat ca om, si ma refer aici de la primarie la spitalul judetean si la maternitatea prin care inca mai defileaza gandacii de bucatarie … Pai nu-i mare lucru, dar asta necesita sa ai o populatie educata , caci vorba unuia “frumoasa tara, dar ce pacat ca-i populata”.

Si educatia, cel putin la inceptulul mileniului 3, se face (inca) in contextul culturii nationale. Iar rezultatele vorbesc de la sine.

Umilinta de a fi roman

Hai sa vobesc despre un loc comun al culturii romane. “Mandria de a fi roman.” Dai cu google-ul dupa faza asta si vin mii si mii de rezultate, care mai de care mai distractive.

A vorbi despre mandria de a fi roman, este un exercitiu in ale taiatului de frunze pentru Grivei. Oricine o poate face — ca nu te costa nimic, ba chiar se si castiga, macar si puncte de popularitate — si rand pe rand toti exponentii acestui concept inaltator, ca sa ma exprim distractiv, repeta aceleasi vorbe goale. Cum, Dumnezeule mare, sa se existe atata lipsa de “Spiritul critic in cultura romana”. Bine, nene, si daca te trezesti vorbind, poti sa exersezi olecutica de autocontrol ? Ai ceva de spus, ai ceva nou de spus, ajuta cu ceva ? Vorba poetului: femeia dintai, pe care au mai iubit-o si altii ( nu-i asa ca era tare mosu Nichita).

Asa ca o sa arunc si eu la inaintare ideea opusa. Hai fratilor si surorilor sa vorbim de umilinta de a fi roman ?

La o adica, dam cu google dupa fraza cu umilinta de a fi roman, si nu gasim decat o pagina de rezultate, toate fiind despre diversi conationali vaicarindu-se pe sine despre umilintele indurate in calitate de purtatori de pasaport made in Romania.

Adicatelea va sa zica, noi, cultura crestina, si cu toate calitatile aferente, ne egzaltam in mandrie, si ne ofuscam pe umilinta ?

Pai n-ar trebui sa fie egzact pe dos, bai tatilor, bai ? Sa ne fie teama a ne arata mandri si sa ne bucuram daca ne lasa Dumnezeu sansa de a fi umili si de a accepta asta.

Daca ne uitam in Biblie, care ne place sau nu ne place, este fundamentul cultural al evreilor, europenilor si a amanduror Americi (basca Australia si recent convertitii din Coreea de Sud si alte parti ale orientului indepartat, care o mananca pe paine dimineata la pranz si seara, ca, vezi bine, asiaticii nu stiu de gluma), deci daca ne uitam in Biblie, pretuita este umilinta si dispretuita este egzact mandria. Ba chiar mai rau, aia care nu se umilesc si se mandresc, ii cam paste focul Gheenii. Incepem de la Moise, si terminam cu iisus

• ” Moise însă era omul cel mai umil dintre toţi oamenii de pe pământ (Numere 12:3)”
• Fericiti cei umili, ca ei vor mosteni pamantul ( Matei 5:3)
• ” Ca cei ce se vor lauda vor fi umiliti, si cei ce se vor umili vor fi laudati” (Matei 23)

Si atunci cum ramane cu practicare mandriei de a fi roman, in plin egzercitiul functiunii ? Stai, vor zice, unii, ca la mine la biblia ortodoxa, Moise era numai bland. Adicatelea putea sa fie, bine mersi, mandru de a fi evreu, da era bland, adica nu omora animale sau o chestie de genu. Iar Iisus zice ca fericiti cei blanzi. A fi bland si a fi mandru de a fi roman, sunt, nu-i asa, perfect compatibile. Nu se cere decat sa nu tragi mata de coada.

Pai de frate, ce sa fac, daca eu de felul meu exilat de atata vreme si tot aud fericirile lui Iisus in engleza. Si englezul zice humble si la fericiri si despre Moise si cam peste tot, francezul zice ca “Or, Moïse était un homme très humble, plus que tout autre homme sur la terre”, portughezul, zice la fel, par egzamplu: “Mas aqueles que se imaginam grandes passarão pela humilhação; e quem se humilha será engrandecido, spaniolii la fel. si mai e chestiunea ce zice originalul. Dupa evrei cuvantul despre Moise se traduce prin “humble”, iar evanghelia a fost scrisa in greaca unde se foloseste “praos” (πράος). “μακάριοι οἱ πραεῖς“, cum ar zice grecul.

Numai la noi cineva a tradus “bland”. Nu e bland cu etimologie de la blandiana, e umil cu etimologia de la humus, adica al de se pleaca la pamant cu umilinta. Blandetea e o calitate pasiva, nu-i mare lucru. Daca nu tragi mata de coada, esti bland. Da umilinta e o calitate care cere un pic de efort. Adicatelea cum ar veni sa intorci si celalalt obraz. Iar in cazul chestiunii nationale, cred ca daca noi romanii ne-am batea mai putin in chiept ca ce destepti si frumosi suntem, si ne-am vedea mai cu umilinta de nevointele noastre de toate zilele, tare bine ar mai fi.

Da’ nu-mi fac eu iluzii, ca mai e mult pana departe.

Amintiri despre patria mea (Iliescu)

La inceput, crezusem ca Iliescu a fost bun(icel). Mai bun, in orice caz decat alternativa. E drept aveam doar 16 ani in ‘90.

Pe scurt Iliescu a fost de prost augur pentru Romania, chiar foarte prost augur. E drept ca alternativa (partidele istorice, conventia democrata de mai tarziu) nu s-a dovedit mai breaza. Un piculet mai putin nociva decat Ion Iliescu, dar nu calitativ diferita. Ma rog, asta e aprecierea mea subiectiva despre alternativa de dreapta.

La ora la care scriu aceste randuri Iliescu este politic terminat. Nu mai are nimic nou de spus, desi chiar si atunci cand a avut ceva de spus, ar fi trebuit sa aplice proverbul cu “daca taceai filozof ramaneai”. Iar personagiile din jurul dumnealui ii dau atentie doar atat cat le poate fi de folos. Cineva pe blogosfera s-a exprimat “Eu cred in Ion Iliescu”, in anul de gratie 2008. A crede in Iliescu la ora asta e o iluzie.

Ion Iliescu va fi analizat de-a fir a par de istorici si nu numai, dar memoria mea selectiva a ramas cu cateva aspecte care mi se par cu mult mai semnificative decat “cestiunile arzatoare”, cum ar fi: daca e sau nu domnul Iliescu culpabil, atat moral cat si juridic, pentru crimele minerilor, pentru tragedia de la revolutie, samd. E posibil sa fie si e posibil la fel de bine sa nu fie. Nu avem informatiile necesare, si elitele puterii in Romania de la parlament si presedinte la SRI si procuratura se complac sa ne lase fara informatii, fiindca “adevarul” juridic despre acele fapte nu a reprezentat niciodata o valoare in sine, ci a fost o arma politica. Daca e sa fac un pariu, eu as zice ca are ditai muscoiul pe caciula, adica ceea ce englezul numeste “the burden of proof” (povara demonstratiei), sade binisor pe umerii dumnealui. Dar domnul Iliescu ne canta refrenul “mie nici ca-mi pasa”, adica nu s-a sinchisit niciodata sa faca destainuirile necesare (cum ar zice anglo saxonul “to come clean”). Ma rog, hai sa-i mai acordam, macar teoretic, prezumtia de nevinovatie.

Dar chiar si fara a lamuri capitolele tenebroase ale istoriei postdecembriste, e lesne de inteles ca Ion Iliescu a fost un personaj nepotrivit in capul unei Romanii si asa impovarata de multe probleme.

In primul rand revolutia l-a prins pe Ion Iliescu in postura de comunist convins. Comunismul, vezi bine, nu a fost o ideologie criminala chiar din fasa, de cand si-a dat domnul Karl Marx cu parerea despre ce trebuie sa se intample, comunismul a fost ceva frumos si nobil, iar Ceausescu “a intinat idealurile nobile ale comunismului”. Iliescu a imbratisat ideea de pluralism, democratie si economie de piata , nu din convingere ci fortat de imprejurari. “Viata insasi”, ca sa folosesc o expresie din limba de lemn atat de draga personajului, i-a dat cu tifla peste nas si l-a facut sa inghita intreprinderile private (cine isi mai aminteste, ele au fost decretate la inceput sa aiba maximum 6 angajati, nu care cumva sa concureze mandrete de intreprinderi de stat, ca mai apoi limita sa fie ridicata generos la 30 de angajati). La fel, au venit transmisiile prin cablu vreo 5 ani mai tarziu, si uite asa au aparut televiziunile private.

Fata de adversarii politici, Ion Iliescu a inceput prin a cultiva si a mentinut pentru multa vreme (da-i Doamne, romanului mintea de pe urma) un sentiment putin onorabil care poarta numele de ura. Coposu si Ratiu nu erau oameni cu idei si viziuni diferite, erau inamici de care trebuia aparata clasa muncitoare, oamenii de bine din Romania, nu care cumva sa ne trezim prea devreme inghititi de capitalism, si exploatati de ramasitele burghezo mosierimii interbelice.

S-a iluzionat vreme de un an si jumate cel putin, ca exista a 3-a cale, ca pe Gorbaciov il mai salveaza cineva, si ca tavalugul istoric care a demolat comunismul poate ocoli Romania. Posteritatea a dovedit ca toate acestea au fost erori de-a dreptul comice de judecata. Cu toata impotrivirea domniei sale, Romania ajunge acolo unde o mana forte istorice cu mult mai puternice decat iluziile ideologizante ale domnului Iliescu, chair daca cu un deceniu sau doua mai tarziu decat au facut-o altii, si cu suferinta umana de rigoare.

Ceea ce in occidentul democratic tineau de o normalitate dincolo de proecuparile , pentru evolutia politico-economica a Romaniei au fost obiective de atins, iar asta s-a facut anevoie si cu mult taraboi. Nici acum cultura politica din Romania nu intelege rolul activitatii politice ca pe oricare alta indeletnicire profesionala. Cu drepturi si mai ales cu obligatii. O activitate care se poate evalua prin prizma unui singur criteriu: performanta profesionala. Astea i se datoreaza in mare masura “rolului formator” (inca una de lemn, manca-ti-as) jucat de Ion Iliescu. Care Ion Iliescu a avut scoala activistului comunist si scoala vietii in comunism.

Ar fi tinut de o normalitate prea normala pentru Romania ca Iliescu sa-si fi adus consilieri din occident care sa-i fi transmis macar notiunile elementare despre ce se petrece intr-un stat modern, si cu ce se mananca, in general capitalismul, de ce Marx este ridicol de desuet la ora actuala, samd. Cum isi inchipuia domnul Iliescu ca el ar fi avut capacitatea intelectuala sa duca Romania spre modernitate, daca el n-avea cea mai elementara idee. In stilul mult prea caracteristic pentru romani, Iliescu, desi eu cred ca avea o banuiala, cel putin la nivelul subconstientului, ca era depasit in competente si cultura politica, <b>a mers pe improvizatie</b>. A zis probabil dumnealui, in sinea sa interna, ca fiind animat de sentimente nobile, intuitie sanatoasa si experienta de viata, s-o descurca dumnealui cumva.

Principiul de baza al incompetentei este ca incompetentul este inconstient de incompetenta sa (vezi studiul Unskilled and unaware of it ). Pentru cei ce nu pot citi in englezeste, se rezuma in cateva cuvinte: cu cat un om are mai putina competenta intr-un domeniu oarecare, cu atat aprecierea proprie a nivelului de competenta este mai umflata, adicatelea psihologii americani demonstreaza cu metode stiintifice adevarul intelepciunii populare: “prostul daca nu-i fudul… “).

Ce s-a intamplat a fost pana la urma dupa vorba poetului: “Dar n-a fost, n-a fost asa” .

Si uite asa am batut campii mai sus, explicand doar “mecanica” personajului Iliescu. Ceea ce putini comentatori se incumeta sa exploreze este viata launtrica a personajului Iliescu. Ce il pune in miscare, ce il motiveaza pe Iliescu ? Unii au sarit simplificator peste subiect, catalogandu-l intr-o aproximare generalizanta, ca “activist comunist imbatranit in rele”. Altii, admiratori de data asta, au inceput sa explice ca Iliescu a fost un personaj nobil, dar intr-o conjuctura istorica dificila, inconjurat de caractere nepotrivite, nu putea face mai mult. E bine, zic unii, ca Romania n-a ajuns ca Iugoslavia. Ambele caracterizari n-au nici o valoare explicativa, si, mai rau sunt rupte de realitate.

Desigur, ca un personaj ca Ion Iliescu, trecut prin cultura politica a aparatului de partid, e predispus sa-si ascunda trairile interioare, iar daca mai adaugam la asta faptul ca si-a insusit cu voluptate utilizarea limbii de lemn (deci dictonul “le style c-est l’homme meme” nu e de mare ajutor in a-i face analiza) , atunci sunt putine sanse sa aflam vreodata care sunt resorturile intime ale personajului.

Prima faza cu adevarat revelatoare despre Iliescu, am vizionat-o in emisiunea lui Iosif Sava, una din minuatele serate muzicale de pe TVR2. Iosif Sava, stia ca nimeni altul sa-si traga invitatii de limba, sa-i impinga spre marturisiri revelatoare. Si uite asa se trezi Ion, ca si el e om, sa raspunda la chestiunea relatiilor dumnealui nu tocmai roze cu intelighentia romana, chestiune abil ridicata de Sava in asa fel (nepartinitor, neacuzator) incat sa ii dea incredere interlocutorului ca se afla intr-un mediu prietensec. Nu am citatul exact, dar “citez” din memorie :

- Cine sunt acesti intelectuali ? … Sunt destui intelectuali care ma sustin [... si a continuat cu teza ca sunt mult mai multi da n-au curajul sa iasa in fata din cauza terorii celorlalti ] … Si la o adica, eu sunt un intelectual … [alte amanunte care imi scapa despre cum e dumnealui intelectual] … cand eram tanar am citit “Singur pe lume” de Hector Malot.

Si la faza asta, Sava a lasat un moment de tacere semnificativa. Nu stiu daca a facut-o dinadins sau datorita surprizei in fata unui argument asa de pueril in context, dar pe mine, in confortul canapelei mele, m-a pufnit rasul. Mi se dezvaluise cheia personajului (daca cineva vreodata va fi interesat sa scrie un roman).

[ ... to be continued ]

Amintiri despre patria mea (I)

O sa incep sa scriu cate ceva in coltul asta de internet, nu ca as fi pregatit sa o fac, dar uite hai sa-i fac un hatar doamnei Gabriela Savitzky macar de as convinge-o sa se intoarca la subiectul copiilor orfani ( sau altfel ajunsi in “sistem” ) din Romania. Plus, nu m-am mai auzit de mult dandu-mi cu parerea, si la o adica, e un bun exercitiu de folosire a limbii. Sa vad macar daca sunt in stare sa vorbesc mai bine decat tolomacii de ziaristi care isi scalambaiesc incultura intr-ale limbii cu o inversunare demna de o cauza mai buna.

Plus ca, fiind emigrat de vreo 8 ani de zile, am castigat distanta necesara sa privesc societatea romaneasca cu olecutica de limpezime, care lipseste in Romania.

S-a observat de mai multe ori ca romanii din diaspora voteaza altfel si gandesc altfel (dar oftica cea mai mare in tara se pare — dupa comentariile din ziare, nu altceva — ca diaspora il sustine pana in panzele albe pe Basescu. Om cam din topor, vezi bine, cu apucaturi autoritare si cu multe bube pe cap. Diferenta de optiuni e izbitoare: mult dupa ce popularitatea in Ro ii incepuse sa scada, din cauza de Tariq et Patriciu, Base facu o vizita in State unde a defilat printre urale, sampanii, samd. La o adica ar putea avea romanii bastinasi dreptate: “pe voi va cam doare in pix, v-ati ajuns, in plus habar n-aveti detalii – sunteti cum s-ar zice nitelus cam ignoranti de realitatile politicii, da va dati cu parerea, sau, mai rau, voi votati de la caldurica si noi avem de suferit. Vedeti-va fratilor de trebile voastre”.

Acu’, judecand la rece chestia cu votul e minora. Numarul voturilor din diaspora n-a fost nicicand un factor politic real. Dar totusi, e chestia cu “de ce se cred astia asa destepti”, mai ales ca in Romania, faptul de a fi imigrat are o conotatie de statut social. Si atunci cand vezi la alegere ca Base a luat cvasitotalitatea voturilor din exil, si mai ales ca presa relateaza cifra respectiva, e ca un fel de palma morala la adresa contra-candidatului.

Dar acum, iertata-mi fie paranteza, chestia asta e un spanac. Romanu’ fu caracterizat intodeauna de lozinca “simt enorm si vaz monstruos”, si uite de aia o chestiune minora, cum e votul din diaspora ajunge sa aiba importanta. De ce ma intereseaza pe mine chestiunea in schimb, e fiindca dincolo de suprafata unui vot insignifiant numeric se ascund in profunzime realitati semnificative despre mediul social si cultural romanesc.

Ipoteza mea de lucru e ca societatea romaneasca e prea incrancenata in “meandrele concretului”, asta fiind si efectul tareolor culturale adanc inradacinate in “elitele” romanesti, in timp ce odata ajuns afara din mediu, te cam doare in pix de meandrele concretului romanesc. Si atunci politica se vede cu alti ochi. Si nu numai politica, dar si (in)cultura, civilizatia (or lack thereof cum ar zice anglo saxonu’), manierele.

Si aici Basescu ia o nota de trecere cum s-ar spune. Nu ca e de nota zece, dar si daca e de nota 6, e mult mai bine sa fie de 6 decat de 4. In definitiv, cum a spus un analist politic american de curand, in politica nu ajung studentii exceptionali, in politica ajung doar aia bunicei — si exagera, fiindca politica americana e plina de mediocritati. Sigur ca ar fi frumos ca in politica Romaneasca sa apara careva cu inteligenta, cultura, rafinamentul unui Tony Blair, dar de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere. La o adica de ce sa ridicam noi pretentii cand americanii l-au inghitit 8 ani pe Mr. Bush. Care mister Bush, daca scoala din state ar fi ca aia de pe vremea mea din ro, ar avea niste corijente peste vara la gramatica si la compozitie.

Reluand, pentru mine Base e de 6, iar restul leviteaza deasupra notei 4, avantaj clar Base. Dar dincolo de simpatiile si antipatiile personale fata de mariner, important ca in Romania cineva a facut ca lucrurile sa iasa din fagasul lor normal. In definitiv, problema in Romania nu e de lideri, si nu e de decizii . Decizia politica in Romania conteaza din ce in ce mai putin. Bruxelles-ul si economia globala o sa aiba grija ca politicienii romani sa aiba posibilitati foarte restranse de a mai conta in bine sau in rau. Si asta e bine, fiindca politicianul bastinas si-a facut un obicei din a conta in rau. Problema e de cultura. De cultura politica, si de cultura in general.

Si indiferent ca tinem cu Patriciu sau cu Base, ca il credem pe Base curat sau ca are si el falitii dumisale in spatele Golden Blitzului, dupa alegerile din 2004 cultura politica se schimba. Nu e meritul lui Basescu, neaparat, dar Basescu are meritele lui. Si chiar daca ar actiona din interese ascunse sau chiar daca trage ponoase si incaseaza scatoalce din razboiul de gherila cu Tariceanu — mai mare nesimtire ca la acest domn de “bune maniere” nu am vazut din 90 incoace, dar si nesimtirea lui Tariceanu e buna intr-unfel, fiindca ajuta procesul de evolutie politica — tot scandalul asta e de bine. Pentru ca si-a bagat camila nasul sub cort, iar camila este ideea ca vremea politicii ca pe vremea lui Ion si Milica este cam pe trecutelea. Mai dai de un tampit ca Base care iti strica toate socotelile. Si nu se rezolva totul peste noapte, da totusi, urmatoarea generatie o sa fie cu cat de putin mai aproape de normalitate.

2008-01-11

Nothing new today, other than finding threads leaks in the standalone version of Axis2-1.3 . It doesn’t bother me, luckily it “seems” to work ok behing Tomcat.

The WS-* stack is getting to be so ridiculous that I wonder if anybody gets it right. Even the WSDL contains a ton of seemingly unnecessary entities. Conceptualy a WSDL ought to be whatever the old Pascal unit interface section used to be. It’s not. A “echo.wsdl” containing

function echo ( s: string) : string

or the less elegant

class Blah {
static string echo(string s)
}

in WSDL it doesn’t fit in one computer screen. Well, all the unnecessary entities buy you a ton of unnecessary flexibility. Oh well, next week we’ll be invoking Soap server from JavaScript. The same patterns in software engineering eternally reocuring.

My golf swing took an unexpected turn for the better, while yesterday I was ready to give up. From the first ball hit on the driving range, the hit was flush and landed nicely next to the target. Yesterday I could barely hit the ball. Go figure.