Si mai multe referate + amintiri din copilarie

Daca vreodata, n-aveti motiv sa va tavaliti pe burta, va sfatuiesc din toata inima, folositi google, si cautati “comentarii literare”

“Comentariu literar”, oh ce parfum nostalgic imprastie aste doua cuvinte magice. Clasa a opta, examenul de admitere, cultura nationala exaltata ca o domnisoara de pansion la primul ei bal isi desfasoara splendorile neasemuite in fata ochilor curiosi si nevinovati ai copilasilor aflati in pragul afirmarii intelectuale. Daca pana acum am invatat despre proportii si ecuatii, plane si semiplane, orase, munti, cursuri de apa, increngaturi, specii si subspecii, si alte jocuri de glezna pentru mintea tanara si inca neteda in multe locuri, odata cu apropierea examenului de treapta, a sosit timpul ca tanarul aspirant la o viata intelectuala sa plonjeze cu tot avantul tineresc in profunzimea cujetarilor filosoficesti, ajutat cu bunavointa de romantiosi profesori si mai ales profesoare de limba si literatura romana.
Cadrul deplin de afirmare a acestei comuniuni a sufletului tunar cu filosofia dea cea mai inalta romantiozitate, este, bineinteles, nimeni altul decat faimosul comentariu literar, comentariu pe care, in a sa infinita intelepciune, onor ministerul educatiei l-a asternut in fata noastra ca pe o treapta necesara, ca pe un Ceahlau pe care tanarul montaniard il escaladeaza visand la Chomolungma.

Si daca nu cu mult inainte de binefacerile tehnologiei moderne, comentariul literar s-a raspandit ca un adevarat gen underground, copiat cu asiduitate de milioane de copii dupa dictarile neobositilor meditatori, odata cu sosirea internetului in mirificul spatiu ondulatoriu al alternantei vale deal, aceasta matrice existentiala a sufletului stramosesc, deci cum va povesteam onorat auditoriu, odata cu sosirea interentului asemeni sosirii vestitorilor primaverii din binecunoscutul pastel al lui Vasile Alecsandri, patronul liceului la care a haladuit o vreme si autorul insemnarilor de fata, a sosit si primavara comentariului literar, care gaseste in nesfarsitele spatii virtuale formate din 0 si din 1, aceste alfa si omega ale universului informatic, gaseste deci un teritoriu propice pentru deplina lui afirmare.

Prin site-uri ca calificativ.ro, e-referate.ro, x-referate.ro, referate.net, super-referate.com, dar si pe bloguri casaromanului.ablog.ro si pe multe alte plaiuri virtuale, spiritul poetic si poetico-receptiv al romanului impreunat la crestet cu neasemuitul sau spirit de intreprinzator, se alatura acestui gigantic al informaticii mondiale numit google, spre a oferi junelui roman aflat in pragul pubertatii intelectuale dar si fiziologice, accesul nelimitat, dar si neingradit, la vastul imaginar filosofic al comentariilor pe marginea nesecatei comori a literaturii nationale, dar in mod cu totul special si deosebit, pe marginea acestui lujer nepereche, om deplin al culturii romanesti, marele si dragul nostru poet national Mihai Eminescu.

Sa dam cuvantul comentariilor:

---

“Floare albastra”

[...]

Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.

La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire. După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în luna.
[...]

---

[...]Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare (“Te-oi ţinea de după gât”; “Ne-om da sărutări pe cale”).
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de versul “Ca un stâlp eu stăm în lună!”, iar superlativul “Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată:…

De la Novalis pare sa fi luat Eminescu ‘floarea albastra’ ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.

[...]

---

O ramai[...]Elegia O,rămâi… a fost publicată în revista Convorbiri literale la 1 februarie 1879 şi pune în lumină motivul comuniunii dintre om şi natură, al interesului naturii pentru iubirea poetului…….
Mai întâi pădurea copilăriei, personifică, asemenea unei fiinţe omeneşti apropiate, îl înţelege şi-l îndrăgeşte pe poet şi de aceeai se adresează direct, patetic: ,,O, rămâi, rămâila mine,/te iubesc atât de mult!/Ale tale doruri toate/nu mai eu stiu sa le ascult”.

[...]

---

Sara pe deal

[...]

Spaţiul natural s-a dizolvat total şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.

“Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.

Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi. Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile “sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă plenitudine a iubirii.

[...]

---

Enigma Otiliei

[...]
Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.

Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează.
…

Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.

Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.

Referate pentru tonti

Tot incercand eu sa folosesc google ca sa ma mai pun la curent cu starea de spirit si evolutiile din tara, dau din ce in ce mai mult de site-uri cu referete pentru tonti copii. Romanu’ intreprinzator precum il stim si s-a nascut poet.
Da’ daca nu poet macar referent. Tare-s curios cati copii cad victima acestor referate. Sau te mai pomenesti ca site-urile respective sunt reprezentative pentru ce invata la scoala si ce asteapta scoala de la ei.

Sa dam cuvantul referatelor:

“Padurea , lasata acolo de Dumnezeu , de milenii , parca de cand lumea , il primeste in sufletul si in inimioara ei , invatandu-l si aratandu-i cele mai adanci secrete ale ei. ” (la , “O Ramai”)

“Dragostea se afla intr-o perfecta asonanta cu natura … ” (idem)

“Importanta muzicii lui Bach se datoreaza in mare parte intelectului sau. Probabil ca este cel mai bine cunoscut ca stapanul suprem al contra-punctului. ” (despre conu’ Bach)

De remarcat ca pe site-ul cu Bach, se gasesc referate despre Madonna si Roxette. N-am avut rabdarea sa le deschid.

Alt site:

“Prima strofă fixează cadrul natural şi cuprinde chemarea iubitei în mijlocul naturii:”

Vin-o-n codru la izvorul,

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

“Verbul la imperativ vin-o exprimă intensitatea chemării, a dorinţei.”

Frumos. Si Oblia se temea ca ce sa mai faca umanistele educate in umanioare. Dupa cum i-am spus mai este mult de dat la sapa. Vorba poetului, Sapa frate, sapa, sapa, pana o sa dai de apa.

Amintiri despre patria mea (Iliescu)

La inceput, crezusem ca Iliescu a fost bun(icel). Mai bun, in orice caz decat alternativa. E drept aveam doar 16 ani in ‘90.

Pe scurt Iliescu a fost de prost augur pentru Romania, chiar foarte prost augur. E drept ca alternativa (partidele istorice, conventia democrata de mai tarziu) nu s-a dovedit mai breaza. Un piculet mai putin nociva decat Ion Iliescu, dar nu calitativ diferita. Ma rog, asta e aprecierea mea subiectiva despre alternativa de dreapta.

La ora la care scriu aceste randuri Iliescu este politic terminat. Nu mai are nimic nou de spus, desi chiar si atunci cand a avut ceva de spus, ar fi trebuit sa aplice proverbul cu “daca taceai filozof ramaneai”. Iar personagiile din jurul dumnealui ii dau atentie doar atat cat le poate fi de folos. Cineva pe blogosfera s-a exprimat “Eu cred in Ion Iliescu”, in anul de gratie 2008. A crede in Iliescu la ora asta e o iluzie.

Ion Iliescu va fi analizat de-a fir a par de istorici si nu numai, dar memoria mea selectiva a ramas cu cateva aspecte care mi se par cu mult mai semnificative decat “cestiunile arzatoare”, cum ar fi: daca e sau nu domnul Iliescu culpabil, atat moral cat si juridic, pentru crimele minerilor, pentru tragedia de la revolutie, samd. E posibil sa fie si e posibil la fel de bine sa nu fie. Nu avem informatiile necesare, si elitele puterii in Romania de la parlament si presedinte la SRI si procuratura se complac sa ne lase fara informatii, fiindca “adevarul” juridic despre acele fapte nu a reprezentat niciodata o valoare in sine, ci a fost o arma politica. Daca e sa fac un pariu, eu as zice ca are ditai muscoiul pe caciula, adica ceea ce englezul numeste “the burden of proof” (povara demonstratiei), sade binisor pe umerii dumnealui. Dar domnul Iliescu ne canta refrenul “mie nici ca-mi pasa”, adica nu s-a sinchisit niciodata sa faca destainuirile necesare (cum ar zice anglo saxonul “to come clean”). Ma rog, hai sa-i mai acordam, macar teoretic, prezumtia de nevinovatie.

Dar chiar si fara a lamuri capitolele tenebroase ale istoriei postdecembriste, e lesne de inteles ca Ion Iliescu a fost un personaj nepotrivit in capul unei Romanii si asa impovarata de multe probleme.

In primul rand revolutia l-a prins pe Ion Iliescu in postura de comunist convins. Comunismul, vezi bine, nu a fost o ideologie criminala chiar din fasa, de cand si-a dat domnul Karl Marx cu parerea despre ce trebuie sa se intample, comunismul a fost ceva frumos si nobil, iar Ceausescu “a intinat idealurile nobile ale comunismului”. Iliescu a imbratisat ideea de pluralism, democratie si economie de piata , nu din convingere ci fortat de imprejurari. “Viata insasi”, ca sa folosesc o expresie din limba de lemn atat de draga personajului, i-a dat cu tifla peste nas si l-a facut sa inghita intreprinderile private (cine isi mai aminteste, ele au fost decretate la inceput sa aiba maximum 6 angajati, nu care cumva sa concureze mandrete de intreprinderi de stat, ca mai apoi limita sa fie ridicata generos la 30 de angajati). La fel, au venit transmisiile prin cablu vreo 5 ani mai tarziu, si uite asa au aparut televiziunile private.

Fata de adversarii politici, Ion Iliescu a inceput prin a cultiva si a mentinut pentru multa vreme (da-i Doamne, romanului mintea de pe urma) un sentiment putin onorabil care poarta numele de ura. Coposu si Ratiu nu erau oameni cu idei si viziuni diferite, erau inamici de care trebuia aparata clasa muncitoare, oamenii de bine din Romania, nu care cumva sa ne trezim prea devreme inghititi de capitalism, si exploatati de ramasitele burghezo mosierimii interbelice.

S-a iluzionat vreme de un an si jumate cel putin, ca exista a 3-a cale, ca pe Gorbaciov il mai salveaza cineva, si ca tavalugul istoric care a demolat comunismul poate ocoli Romania. Posteritatea a dovedit ca toate acestea au fost erori de-a dreptul comice de judecata. Cu toata impotrivirea domniei sale, Romania ajunge acolo unde o mana forte istorice cu mult mai puternice decat iluziile ideologizante ale domnului Iliescu, chair daca cu un deceniu sau doua mai tarziu decat au facut-o altii, si cu suferinta umana de rigoare.

Ceea ce in occidentul democratic tineau de o normalitate dincolo de proecuparile , pentru evolutia politico-economica a Romaniei au fost obiective de atins, iar asta s-a facut anevoie si cu mult taraboi. Nici acum cultura politica din Romania nu intelege rolul activitatii politice ca pe oricare alta indeletnicire profesionala. Cu drepturi si mai ales cu obligatii. O activitate care se poate evalua prin prizma unui singur criteriu: performanta profesionala. Astea i se datoreaza in mare masura “rolului formator” (inca una de lemn, manca-ti-as) jucat de Ion Iliescu. Care Ion Iliescu a avut scoala activistului comunist si scoala vietii in comunism.

Ar fi tinut de o normalitate prea normala pentru Romania ca Iliescu sa-si fi adus consilieri din occident care sa-i fi transmis macar notiunile elementare despre ce se petrece intr-un stat modern, si cu ce se mananca, in general capitalismul, de ce Marx este ridicol de desuet la ora actuala, samd. Cum isi inchipuia domnul Iliescu ca el ar fi avut capacitatea intelectuala sa duca Romania spre modernitate, daca el n-avea cea mai elementara idee. In stilul mult prea caracteristic pentru romani, Iliescu, desi eu cred ca avea o banuiala, cel putin la nivelul subconstientului, ca era depasit in competente si cultura politica, <b>a mers pe improvizatie</b>. A zis probabil dumnealui, in sinea sa interna, ca fiind animat de sentimente nobile, intuitie sanatoasa si experienta de viata, s-o descurca dumnealui cumva.

Principiul de baza al incompetentei este ca incompetentul este inconstient de incompetenta sa (vezi studiul Unskilled and unaware of it ). Pentru cei ce nu pot citi in englezeste, se rezuma in cateva cuvinte: cu cat un om are mai putina competenta intr-un domeniu oarecare, cu atat aprecierea proprie a nivelului de competenta este mai umflata, adicatelea psihologii americani demonstreaza cu metode stiintifice adevarul intelepciunii populare: “prostul daca nu-i fudul… “).

Ce s-a intamplat a fost pana la urma dupa vorba poetului: “Dar n-a fost, n-a fost asa” .

Si uite asa am batut campii mai sus, explicand doar “mecanica” personajului Iliescu. Ceea ce putini comentatori se incumeta sa exploreze este viata launtrica a personajului Iliescu. Ce il pune in miscare, ce il motiveaza pe Iliescu ? Unii au sarit simplificator peste subiect, catalogandu-l intr-o aproximare generalizanta, ca “activist comunist imbatranit in rele”. Altii, admiratori de data asta, au inceput sa explice ca Iliescu a fost un personaj nobil, dar intr-o conjuctura istorica dificila, inconjurat de caractere nepotrivite, nu putea face mai mult. E bine, zic unii, ca Romania n-a ajuns ca Iugoslavia. Ambele caracterizari n-au nici o valoare explicativa, si, mai rau sunt rupte de realitate.

Desigur, ca un personaj ca Ion Iliescu, trecut prin cultura politica a aparatului de partid, e predispus sa-si ascunda trairile interioare, iar daca mai adaugam la asta faptul ca si-a insusit cu voluptate utilizarea limbii de lemn (deci dictonul “le style c-est l’homme meme” nu e de mare ajutor in a-i face analiza) , atunci sunt putine sanse sa aflam vreodata care sunt resorturile intime ale personajului.

Prima faza cu adevarat revelatoare despre Iliescu, am vizionat-o in emisiunea lui Iosif Sava, una din minuatele serate muzicale de pe TVR2. Iosif Sava, stia ca nimeni altul sa-si traga invitatii de limba, sa-i impinga spre marturisiri revelatoare. Si uite asa se trezi Ion, ca si el e om, sa raspunda la chestiunea relatiilor dumnealui nu tocmai roze cu intelighentia romana, chestiune abil ridicata de Sava in asa fel (nepartinitor, neacuzator) incat sa ii dea incredere interlocutorului ca se afla intr-un mediu prietensec. Nu am citatul exact, dar “citez” din memorie :

- Cine sunt acesti intelectuali ? … Sunt destui intelectuali care ma sustin [... si a continuat cu teza ca sunt mult mai multi da n-au curajul sa iasa in fata din cauza terorii celorlalti ] … Si la o adica, eu sunt un intelectual … [alte amanunte care imi scapa despre cum e dumnealui intelectual] … cand eram tanar am citit “Singur pe lume” de Hector Malot.

Si la faza asta, Sava a lasat un moment de tacere semnificativa. Nu stiu daca a facut-o dinadins sau datorita surprizei in fata unui argument asa de pueril in context, dar pe mine, in confortul canapelei mele, m-a pufnit rasul. Mi se dezvaluise cheia personajului (daca cineva vreodata va fi interesat sa scrie un roman).

[ ... to be continued ]

Amintiri despre patria mea (I)

O sa incep sa scriu cate ceva in coltul asta de internet, nu ca as fi pregatit sa o fac, dar uite hai sa-i fac un hatar doamnei Gabriela Savitzky macar de as convinge-o sa se intoarca la subiectul copiilor orfani ( sau altfel ajunsi in “sistem” ) din Romania. Plus, nu m-am mai auzit de mult dandu-mi cu parerea, si la o adica, e un bun exercitiu de folosire a limbii. Sa vad macar daca sunt in stare sa vorbesc mai bine decat tolomacii de ziaristi care isi scalambaiesc incultura intr-ale limbii cu o inversunare demna de o cauza mai buna.

Plus ca, fiind emigrat de vreo 8 ani de zile, am castigat distanta necesara sa privesc societatea romaneasca cu olecutica de limpezime, care lipseste in Romania.

S-a observat de mai multe ori ca romanii din diaspora voteaza altfel si gandesc altfel (dar oftica cea mai mare in tara se pare — dupa comentariile din ziare, nu altceva — ca diaspora il sustine pana in panzele albe pe Basescu. Om cam din topor, vezi bine, cu apucaturi autoritare si cu multe bube pe cap. Diferenta de optiuni e izbitoare: mult dupa ce popularitatea in Ro ii incepuse sa scada, din cauza de Tariq et Patriciu, Base facu o vizita in State unde a defilat printre urale, sampanii, samd. La o adica ar putea avea romanii bastinasi dreptate: “pe voi va cam doare in pix, v-ati ajuns, in plus habar n-aveti detalii – sunteti cum s-ar zice nitelus cam ignoranti de realitatile politicii, da va dati cu parerea, sau, mai rau, voi votati de la caldurica si noi avem de suferit. Vedeti-va fratilor de trebile voastre”.

Acu’, judecand la rece chestia cu votul e minora. Numarul voturilor din diaspora n-a fost nicicand un factor politic real. Dar totusi, e chestia cu “de ce se cred astia asa destepti”, mai ales ca in Romania, faptul de a fi imigrat are o conotatie de statut social. Si atunci cand vezi la alegere ca Base a luat cvasitotalitatea voturilor din exil, si mai ales ca presa relateaza cifra respectiva, e ca un fel de palma morala la adresa contra-candidatului.

Dar acum, iertata-mi fie paranteza, chestia asta e un spanac. Romanu’ fu caracterizat intodeauna de lozinca “simt enorm si vaz monstruos”, si uite de aia o chestiune minora, cum e votul din diaspora ajunge sa aiba importanta. De ce ma intereseaza pe mine chestiunea in schimb, e fiindca dincolo de suprafata unui vot insignifiant numeric se ascund in profunzime realitati semnificative despre mediul social si cultural romanesc.

Ipoteza mea de lucru e ca societatea romaneasca e prea incrancenata in “meandrele concretului”, asta fiind si efectul tareolor culturale adanc inradacinate in “elitele” romanesti, in timp ce odata ajuns afara din mediu, te cam doare in pix de meandrele concretului romanesc. Si atunci politica se vede cu alti ochi. Si nu numai politica, dar si (in)cultura, civilizatia (or lack thereof cum ar zice anglo saxonu’), manierele.

Si aici Basescu ia o nota de trecere cum s-ar spune. Nu ca e de nota zece, dar si daca e de nota 6, e mult mai bine sa fie de 6 decat de 4. In definitiv, cum a spus un analist politic american de curand, in politica nu ajung studentii exceptionali, in politica ajung doar aia bunicei — si exagera, fiindca politica americana e plina de mediocritati. Sigur ca ar fi frumos ca in politica Romaneasca sa apara careva cu inteligenta, cultura, rafinamentul unui Tony Blair, dar de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere. La o adica de ce sa ridicam noi pretentii cand americanii l-au inghitit 8 ani pe Mr. Bush. Care mister Bush, daca scoala din state ar fi ca aia de pe vremea mea din ro, ar avea niste corijente peste vara la gramatica si la compozitie.

Reluand, pentru mine Base e de 6, iar restul leviteaza deasupra notei 4, avantaj clar Base. Dar dincolo de simpatiile si antipatiile personale fata de mariner, important ca in Romania cineva a facut ca lucrurile sa iasa din fagasul lor normal. In definitiv, problema in Romania nu e de lideri, si nu e de decizii . Decizia politica in Romania conteaza din ce in ce mai putin. Bruxelles-ul si economia globala o sa aiba grija ca politicienii romani sa aiba posibilitati foarte restranse de a mai conta in bine sau in rau. Si asta e bine, fiindca politicianul bastinas si-a facut un obicei din a conta in rau. Problema e de cultura. De cultura politica, si de cultura in general.

Si indiferent ca tinem cu Patriciu sau cu Base, ca il credem pe Base curat sau ca are si el falitii dumisale in spatele Golden Blitzului, dupa alegerile din 2004 cultura politica se schimba. Nu e meritul lui Basescu, neaparat, dar Basescu are meritele lui. Si chiar daca ar actiona din interese ascunse sau chiar daca trage ponoase si incaseaza scatoalce din razboiul de gherila cu Tariceanu — mai mare nesimtire ca la acest domn de “bune maniere” nu am vazut din 90 incoace, dar si nesimtirea lui Tariceanu e buna intr-unfel, fiindca ajuta procesul de evolutie politica — tot scandalul asta e de bine. Pentru ca si-a bagat camila nasul sub cort, iar camila este ideea ca vremea politicii ca pe vremea lui Ion si Milica este cam pe trecutelea. Mai dai de un tampit ca Base care iti strica toate socotelile. Si nu se rezolva totul peste noapte, da totusi, urmatoarea generatie o sa fie cu cat de putin mai aproape de normalitate.