Daca vreodata, n-aveti motiv sa va tavaliti pe burta, va sfatuiesc din toata inima, folositi google, si cautati “comentarii literare”
“Comentariu literar”, oh ce parfum nostalgic imprastie aste doua cuvinte magice. Clasa a opta, examenul de admitere, cultura nationala exaltata ca o domnisoara de pansion la primul ei bal isi desfasoara splendorile neasemuite in fata ochilor curiosi si nevinovati ai copilasilor aflati in pragul afirmarii intelectuale. Daca pana acum am invatat despre proportii si ecuatii, plane si semiplane, orase, munti, cursuri de apa, increngaturi, specii si subspecii, si alte jocuri de glezna pentru mintea tanara si inca neteda in multe locuri, odata cu apropierea examenului de treapta, a sosit timpul ca tanarul aspirant la o viata intelectuala sa plonjeze cu tot avantul tineresc in profunzimea cujetarilor filosoficesti, ajutat cu bunavointa de romantiosi profesori si mai ales profesoare de limba si literatura romana.
Cadrul deplin de afirmare a acestei comuniuni a sufletului tunar cu filosofia dea cea mai inalta romantiozitate, este, bineinteles, nimeni altul decat faimosul comentariu literar, comentariu pe care, in a sa infinita intelepciune, onor ministerul educatiei l-a asternut in fata noastra ca pe o treapta necesara, ca pe un Ceahlau pe care tanarul montaniard il escaladeaza visand la Chomolungma.
Si daca nu cu mult inainte de binefacerile tehnologiei moderne, comentariul literar s-a raspandit ca un adevarat gen underground, copiat cu asiduitate de milioane de copii dupa dictarile neobositilor meditatori, odata cu sosirea internetului in mirificul spatiu ondulatoriu al alternantei vale deal, aceasta matrice existentiala a sufletului stramosesc, deci cum va povesteam onorat auditoriu, odata cu sosirea interentului asemeni sosirii vestitorilor primaverii din binecunoscutul pastel al lui Vasile Alecsandri, patronul liceului la care a haladuit o vreme si autorul insemnarilor de fata, a sosit si primavara comentariului literar, care gaseste in nesfarsitele spatii virtuale formate din 0 si din 1, aceste alfa si omega ale universului informatic, gaseste deci un teritoriu propice pentru deplina lui afirmare.
Prin site-uri ca calificativ.ro, e-referate.ro, x-referate.ro, referate.net, super-referate.com, dar si pe bloguri casaromanului.ablog.ro si pe multe alte plaiuri virtuale, spiritul poetic si poetico-receptiv al romanului impreunat la crestet cu neasemuitul sau spirit de intreprinzator, se alatura acestui gigantic al informaticii mondiale numit google, spre a oferi junelui roman aflat in pragul pubertatii intelectuale dar si fiziologice, accesul nelimitat, dar si neingradit, la vastul imaginar filosofic al comentariilor pe marginea nesecatei comori a literaturii nationale, dar in mod cu totul special si deosebit, pe marginea acestui lujer nepereche, om deplin al culturii romanesti, marele si dragul nostru poet national Mihai Eminescu.
Sa dam cuvantul comentariilor:
“Floare albastra”
[...]
Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.
La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire. După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în luna.
[...]
[...]Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare (“Te-oi ţinea de după gât”; “Ne-om da sărutări pe cale”).
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de versul “Ca un stâlp eu stăm în lună!”, iar superlativul “Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată:…
De la Novalis pare sa fi luat Eminescu ‘floarea albastra’ ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.
[...]
O ramai[...]Elegia O,rămâi… a fost publicată în revista Convorbiri literale la 1 februarie 1879 şi pune în lumină motivul comuniunii dintre om şi natură, al interesului naturii pentru iubirea poetului…….
Mai întâi pădurea copilăriei, personifică, asemenea unei fiinţe omeneşti apropiate, îl înţelege şi-l îndrăgeşte pe poet şi de aceeai se adresează direct, patetic: ,,O, rămâi, rămâila mine,/te iubesc atât de mult!/Ale tale doruri toate/nu mai eu stiu sa le ascult”.
[...]
Sara pe deal
[...]
Spaţiul natural s-a dizolvat total şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.
“Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.
Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi. Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile “sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă plenitudine a iubirii.
[...]
Enigma Otiliei
[...]
Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.
Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează.
…
Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.
Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.
Posted by costin 
Posted by costin 