Stau si ma minunez cand citesc unele articule precum urmatorul: saracie si compasiune
Ideologic, dreapta politica de la noi se afla intre Scilla si Caribda. Pe de o parte junii ideologi vor sa se traga de la filosofiile ce exalta virtutile pietii libere (si in consecinta frica de “statul asistential” ca sa folosesc delicata dumnealor formula), iar pe de alta parte nevoia de a se revendica din credinta crestina (si chiar drept maritoare, ca da bine la >80% din populatie).
Rezultatul este un infiorator discurs de lemn, o stilistica cu arome ideologizante si o argumentatie gen echilibristica pe sarma subtire.
Problema e ca filosofii care promoveaza “piata” (de la Mises la Friedmann) , putin le pasa domniilor lor de credinta. Iar pe de alta parte, mesajul central al credintei crestine tine de ajutorarea celor necajiti (in limbajul biblic: vaduvele, orfanii, strainii). Or, cu ajutorarea se ocupa, in mod traditional, stanga politica. Si atunci cel ce se vrea de dreapta, si nu neo-liberal, ci crestin-democrat, da semne certe de split personality disorder.
Conflictul fundamental, intre modelul ideal al pietii, cel al agentilor interesati de interesul propriu, ramas mostenire inca de la Adam Smith si perpetuat pana in zilele noastre de ideologia pietei, pe de o parte , si pe de alta parte, idealul de credinta, al omului dezinteresat de agonisirea valorilor materiale si sacrificandu-si interesele proprii, nu poate fi rezolvat, si asta intrun mod foarte fundamental, cu exercitii de retorica si incercand rafinamente subtile (imi pare rau dar “parabola înmulţirii talantului” nu poate fi folosita ca pretext pentru ideea de “meritocratie” adica de competitie pe piata cum ar veni) .
Iar a pesonifica ideologii precum “crestin-democratia” care devine in astfel de articole un omniprezent subiect gramatical “crestin democratia sustine, face, drege, nu sustine, ia in considerare samd), face ca astfel de incercari (eseuri) sa se prabuseasca intrun text cu miresme autentice de propaganda.
