Curat constitutional

Curtea constitutionala desfiinteaza CNSAS-ul

Nu ma pricep eu la chichitele legilor din Romania, dar Curtea Constitutionala s-ar putea chiar sa aiba dreptate, si asta numai in cazul in care “verdictele” CNSAS au consecinte juridice severe pentru cei implicati, ceea ce se prea poate (de exemplu sa fie declarati incompatibili cu anumite functii publice).

Adicatelea daca cineva iti da verdicte trebuie sa faca parte din sistemul judiciar, ca altfel, CNSAS are cam acelasi statut juridic cu tribunalele “extraordinare” de la Guantanamo.

E o chestiune de simpla logica. Si reparatiile posibile ar fi la fel de logice: ori faci ca “verdictul de colaborare” sa fie doar o palma morala si sa nu produca nici o consecinta juridica. Si atunci poti sa mentii institutia in functiune, asa cum e ea. Ca nu poate reprosa nimeni statului roman daca-si face o comisie sa studieze istoria recenta.

Sau daca se vrea ca verdictul de colaborare sa fie pe bune, atunci faci o instanta de judecata sa se ocupe de cestiune la sesizarile cetatenilor, si pui judecatori tineri (ca sunt destui care in 89 aveau sub 18 ani) ca sa nu fie probleme, si cu procese in civil dupa o procedura simplificata. Si cu asta basta.

Ma, si fire-ar a dracu’ de dosare, cu institutie si cu aparatul birocratic cu tot, cat costa dom-le sa le scaneze si sa le puna pe internet ? 1 milion de para, doua milioane ?

Da nu, Doamne fereste, ar fi prea simplu, si vorba lu’ nea Nelu, ar strica pacea sociala si consensualitatea nationala. Plus atingerile sigurantei nationale samd, samd, samd

Update

Bineinteles ca decizia starneste furtuni de energie in mamaliga romaneasca, si care mai de care isi manifesta. Ce este socant ca logica nu mai are mare valoare nici la cei ce fac parte din elita culturala, citez din imbecilitatea scrisa de Cristian Teodorescu, altminteri om cu capul pe umeri de atatia ani de cand ii citesc parerile:

Poate că tehnic Andon are dreptate, pe puncte. Decapitarea legii dintr-o lovitură, opera Curţii Constituţionale, mi se pare moralmente una dintre cele mai neruşinate operaţiuni ale acestei Curţi.

Adicatelea, curat violare de domiciliu, da’ umfla-l.

Nene, ai rabdare si pana faci spume la gura ca de-alde CTP altadata, pune-i dom’le pe subalternii de la cotidianul, ca banuiesc ca nu duci lipsa, si trimite-i in documentare. Iar daca tehnic Andon are dreptate, atunci te superi matale ca prostu’ pe sat, fiindca vinovati de situatie nu sunt judecatorii CCR, ci tembelismul colectiv al romanilor, care a suportat o lege atata amar de vreme. Adicatelea unde ne-au fost elitele politice, juridice si culturale in 8 ani de zile de cand se distribuie salarii grase la CNSAS ?

Si pare chiar asa de neinchipuit ca sotietatea tivila sa se mobilizeze si sa puna presiune sa repare legea ? Nu, ca e mult mai simplu sa ne iluzionam ca mergem “la mica intelegere” in chestiuni de principiu, atat vreme cat “interesele superioare o cere”. Pai dupa ce mi te exprimi matale asa, poti sa mai continui inca vreo doua decenii sa faci spume la gura despre domnia legii.

Macar la capitolul asta Traian Basescu bate toate elitele, chiar daca probabil injura PSD-imea de la CCR in privat, si nu stie cum sa fenteze constitutia mai repegior, in schimb public face temenele. Si asta pentru ca indiferent cat de tampiti sunt pesedeii plantati acolo de nea Nelu, ideea in sine de curte constitutionala e o chestiune cu care romanu nu-si poate permite sa se stearga la popou.

Cel mai mare regret in toata afacerea asta, il simt pentru omul Ticu Dumitrescu.

Cultura si painea de pe masa

O sa reiau aici o idee, pe care am aruncat-o asa trecator in compunerea despre umilinta de a fi roman.

Cultura in general si cultura nationala in particular (a unei tarisoare adicatelea cum ar fi Romania, doar asa ca un par egzamplu), are o legatura indirecta dar nu mai putin determinanta cu procesul fundamental al punerii painii pe masa.

Nu numai ca are legatura, dar dupa ultimele studii economice s-ar parea ca are rolul primordial. Nu exista alt factor mai determinant in gdp-ul unei tari, decat asa numitele “capitaluri intangibile”: gradul de civilizatie, lipsa de coruptie, educatia locuitorilor, etica muncii (sau a nemuncii), si tot felul de chestiuni din astea imateriale.

Desi adevarul asta ar trebui sa fie din ce in ce mai usor de intuit prin simpla observare a ce se intampla in lumea inconjuratoare, niste domni economisti de la banca mondial s-au pus pe masurat si pe argumentat stiintific, ceea ce au si reusit: The intangible wealth of nation

Dupa cum spune un comentariu pe marginea studiului, acesta demonstreaza convingator ceea ce tarile in curs de dezvoltare trebuie sa faca pentru a crea bogatie si a scoate miliarde de locuitori ai planetei dintr-o saracie abjecta. Sa stabileasca domnia legii si sa educe populatia.

Printre consecintele imediate

Sa ne mai lase amatorii de retorica ieftina cu teza ca “tarisoara noastra e asa de bogata, si vin capitalistii straini si ne fura bogatiile tarii si ne exploateaza”, pentru ca dom’le n-are cum sa-ti fure ce-ai in cap. Si oricat ne-am crampona de balivernele romantismului nostru tarziu si ghebosat, cum ca pamanturile imbelsugate si minele de aur si de lignit, si asa si pe dincolo, singurul lucru pe care il realizam cu abordarea asta e ca ne scumpim la tarate. Daca se bazau pe astea coreenii si japonezii erau la furat, da domniile lor sunt cu ani lumina inaintea noastra, pe drumul spre capitalismul multilateral dezvoltat. Ce mare avere au natiuni precum Singapore, Coreea de Sud, Japonia, Taiwan care au crescut intr-un an cati altii in zece. Nivelul de civilizatie si de educatie. Atat si nimic mai mult.

Ai de mai cred povestile domnului Iliescu ca “statul ” (eternul si fascinantul stat al ideologiilor de sorginte marxista) trebuie musai sa se ocupe cu redistribuirea veniturilor ca sa corecteze injustitiile sociale, se imbata cu apa rece. Injustitiile sociale o sa fie cu atat mai accentuate, cu cat limba duce si lemnoasa a o sa macine aceleasi prostii, doar retusate de nevoie ca sa para mai in concordanta cu vremurile, si aplaudacii convinsi ai domniei sale o sa sufoce spectrul politichiei bastinase pe partea dinspre stanga. Pai dragii mosului, doar o simpla analiza literara comparativa la nivel de calitatea exprimarii intre programul Iliescu (recent postat pe blog, da nu dau linkul ca sa nu va pierdeti vremea de pomana), si un program pe bune a unei somitati de stanga Dominique Strauss-Kahn: Refonder la gauche , ne arata cu limpezime ca nu mai avem ce astepta de la Ion Iliescu altceva decat eventualele memorii scrise cu sinceritate.

Un raspuns lui Cezar

Carele s-a saturat de “crestinism”

Rabdare si tutun, moncher.

Scrii mataluta bine si cu suflet pe blogul tau, asa ca-i pacat sa-ti risipesti energiile pe cauze pierdute. Sa tipi ca te-ai suparat si sa te revoltezi de lumea din preajma ta ca nu traieste la cote mai inalte de cujet si simtire, e, justificat in prima instanta, da’ nu ajuta. Si intr-o ultima analiza, nu se justifica.

In primul rand te paste pericolul sa fii prea mandru (“eu nu sunt ca si vamesul acela”). Si in acelasi timp iti pierzi intelegerea si empatia pentru cei din jurul tau, care, taman ca ii vezi intr-o stare nu tocma’ stralucita, au cu atat mai multa nevoie de intelegere si empatie.

Pentru ca n-o sa fac poc din deste, domnul Cezar si-or sa se schimbe oamenii din biserici peste noapte. Au si ei responsabilitatea lor ca sunt asa, dar e si o vina colectiva care trebuie asumata. Sunt impovarati pana peste poate de grijile vietii si traiesc intr-un mediu toxic, din ce resorturi interioare sa gaseasca energia sa duca o viata de mucenici ? Fiindca vorba lui Cehov: “orice idiot poate face fata unei crize, viata de zi cu zi e cea care te macina”.

Traim in plan mondial intr-o cultura in plina dezordine, iar in Romania, in cultura domneste o harababura totala. Daca madam cultura, carevasazica aceea care iaste produsul unor elite intelectuale, si carele are rolul de a lumina poporul prin educatia ce cu parinteasca grija statul o revarsa in capetele umililor supusi, nestiutori si nebanuitori, este o harababura, atunci de ce te rastesti matale la oamenii simpli ? Si chiar si la aia mai putin simpli de se baga in seama.

Si lasa-i frate-miu si pe fratii nostri neo-protestanti in plata domnului, cu bubele lor, atatea cate or avea. La o adicatelea, hai sa ne gandim la cuvintele apostolui Pavel : Iisus Hristos a venit in lume sa-i salveze pe pacatosi, intre care eu sunt cel dintai . Asha ca oricate chestii ar comite si neo-protestantii, si fratii nostri ortodocsi de esenta mai buruienoasa, asta-i intre dansii si Al de Sus.

Iar daca noua nu ne place starea de fapt, si nu-i mare lucru de placut, sa tipam in gura mare ca ne-am saturat, nu numai ca ajuta, dar mai degraba strica. Pe tarlaua culturii si educatiei este loc de dat cu sapa. Fiindca bine a zis Timothy Ware, un anglican convertit la ortodoxie si ajuns episcop, ortodoxia n-are a face cu “provocarile” protestantismului sau ale altor curente si curentele moderne si post-moderne si inca post-postmoderne, fiindca ortodoxia trebuie sa fie o valoare a afirmarii, nu a negarii.

Asa ca trecand de la recursul la universalitate, si coborandu-ne noi in meandrele concretului, hai frate-miu sa punem de-o alternativa. Caramida cu caramida, pietricica cu pietricica. Solutia la problema este ca se existe un model cultural alternativ, da unu de-adevaratelea, pe bune adica. Carele in prezent este sublim, dar lipseste cu desavarsire. Cand oamenii o sa aiba intre ce sa aleaga, o sa stie ce sa aleaga atati cat o sa stie. Iar care n-o sa stie, sa fie si dansii sanatosi.

Cu prietenie,
Costin

D’ale romanilor: in duplicitate veritas

O admiratoarea a lu’ nea Nelu’, autoare de versuri, ca sa nu zic dea dreptul poeta, isi suspenda reveria lirica pentru un moment cat se poate de convenabil:

Din pacate pentru democratie, pentru cultura si chiar pentru bunul simt, o asociatie, abuziv auto-intitulata Societatea Academica Romana – SAR, practica o vanatoare de intelectuali la fel ca proletcultistii. Cine nu este de parerea celor cativa insi care alcatuiesc aceasta asociate sunt excomunicati rapid, cu o judecata sumara si executati in temeni grotesti.

Eu cred ca aceasta SAR este urmasa de drept a comisarilor bolsevici care trimiteau intelectuali de elita la Canal ori in puscariile comuniste. Altii sunt de parere ca cei de la SAR ar fi de orientare fascista.

Ce este insa si mai cumplit este faptul ca acest model de atitudine intelectuala si de comportament politic pare sa faca scoala, creindu-si adepti si printre intelectualii democrati, ceea ce ma intristeaza enorm.

Bun, si imediat dupa ce si-a revarsat oful cu spume la gura, ce-mi face dinstinsa doamna ? Posteaza inca un blog, in completare pesemne, unde mi se jeluie de nostalgia pacii si bunei intelegeri intre minoritatile intelectuale conlocuitoare:

Iar patima politica ne intuneca de tot mintile, transformandu-ne in niste mici hitleristi, care parca asteapta doar momentul in care i-ar putea extermina pe preopinenti. Incapacitatea romanilor de a comunica fara urlete si fara ranchiuna, in mod civilizat si respectuos, ne-a tranformat in oameni-problema.

Noi nu identificam problemele, facand efortul de a da logica si coerenta unei demonstratii argumentate, ci suntem cei care ne complacem in a fi o problema. Trantim totul, inclusiv o idee, precum un baros. Brutal, irational, distructiv. Fara sa ne pese de ceilalti, decat pentru a-i strivi si nu pentru a-i convinge.

Traind in propria inchisoare launtrica, ecoul cuvintelor noastre devine asurzitor, astfel incat nu ne putem intelege decat pe noi, chiar daca suntem absurzi. Totul e scuzabil si chiar hirperbolic valorizat atunci cand ne priveste pe noi, si este aberant si intolerabil atunci cand e vorba de ceilalti.

Numai ca aceasta permanenta sfasiere va duce inevitabil la un sfarsit tragic, de la care nu se va mai putea sustrage nimeni. Un sfarsit rusinos, de oameni ucisi de propriul ecou, devenit atat de puternic incat poate sa faca si trupul si spiritul sa explodeze.

Ma doare sincer sa vad cum ne aruncam cu o ardoare demna de cauze mai bune intr-o absurda lupta ideologica, atunci cand ar trebui de fapt sa ne straduim sa decelam valoarea celuilalt, facandu-l partas pe cel de alta parere la adevarurile noastre, asa cum si celalalt ne poate face partasi la adevarurile lui.

Morala: tara trista, plina de umor. 

D’ale romanilor: Nicolăescu cedează, fumătorii câştigă

Si romanu’ pica de fazan.

http://www.curentul.ro/content/view/5477/1/

Alte comentarii ar fi de prisos.

Tampeniile din politichia romaneasca

Lumea politichiei romanesti e bine incrancenata in meandrele concretului.

Sus Norica, jos nepotica, sa-i fie tarana usoara lu’ tanti matushica, jos Basescu, sus Basescu, etc, etc … N-are nimeni nici o perspectiva, nici o detasare, nici o viziune de ansamblu, desi sunt multi care mimeaza intelepciunea.

Intre timp s-au incetatenit niste chestii care intr-o democratie normala (par egzamplu America, marea Britanie, ) ar fi cu totul si cu totul ciudate. Si nu-i nimeni sa le atraga atentia: bai frate-miu, ai grija ca umbli cu slitzul descheiat.

Prima chestie si cea mai batatoare la ochi ar fi obiceiul persoanelor si personajelor de tot soiul de a se considera indispensabili.

Asta incepe cu onor domnii Iliescu si Constantinescu. Pai sa vrea mr. Clinton sa candideze la un post de senator, s-ar tavali si curcanii de ras. Sau Tony Blair, sau oricare personaj a fost in varful piramidei politice. Regula e simpla: ajungi la varf, iti faci datoria, te dai la o parte. Tony Blair s-a dat la o parte inca inainte sa piarda alegeri sau sa-si fi epuizat utilitatea ca prim ministru. Pur si simplu a gandit omul ca e cazul sa vina si altii cu idei noi cu mai multa energie, samd. Fiindca nimeni nu e de neinlocuit, intr-o societate care functioneaza normal.

Ar fi sub demnitatea unui fost presedinte sau fost prim ministru sa ocupe in politica un culoar pe care ar putea veni cineva mai tanar, cu alte idei, cu alta viziune, probabil cu mai multa energie. Cand fostul prim minsitru britanic John Major a pierdut alegerile a tinut un discurs in care a spus: “when the curtain falls, it is time to get off the stage”. A stat inca foarte putin ca lider al partidului conservator, pana un nou lider a fost ales (evident ca nu a candidat), iar dupa ce si-a incheiat mandatul de deputat in alegerile pe care le pierduse,nu a mai candidat pentru un nou mandat. Dintre presedintii americani retrasi din functie cel mai activ a fost si inca este Jimmy Carter, dar nici el nu sta pe nici un culoar activ in partidul democrat unde sa impiedice accesul unui alergator mai tanar. Are o fundatie, se implica in sprijinirea procesului democratic in alte tari ale lumii, in negocieri pentru rezolvarea unor conflicte (dar nu conflicte majore, fiindca stie ca acolo ar fi nelalocul lui).

Doamne fereste sa se intample la fel in politica romaneasca, ar fi prea normal. De ce la o adica sa te dai la o parte. Prima chestie de un bun simt elementar ar fi: din modestie.

“Eu stiu ca sunt Iliescu, sarac dar cinstit, si de partea oamenilor necajiti si impotriva capitalistilor verosi si exploatatori care suge sangele poporului muncitor (care intre noi fie vorba i-am incalzit la sanul meu ). Si daca ma dau la o parte din stanga romaneasca, o sa se duca PSD-ul de rapa fiindca n-o sa fie nimeni care sa aiba intelegerea mea profunda despre lume si viata, experienta politica indispensabila, cultura vasta a materialului lemnos, si cum se duce PSD-ul de rapa raman saracii din Romania pe drumuri, fara sa aiba reprezentare de lux in parlament.

Ei haida de, stimabile domn Iliescu, ca tot intrasi pe bloguri, si poate te pune dracu’ sa dai din intamplare de randurile astea subversive, am noutati pentru dumneavoastra: din “programul teoretic” pe care am avut onoare sa-l citesc pe blogul dumneavoastra, nu-i nici o surpriza sunteti depasit, si nu pricepeti nimic din dezbaterea contemporana a politicilor de stanga. Si sa va mai spun o noutate: prin ungherele PSD stau in asteptare oameni cu mult mai valorosi chiar decat va inchipuiti domnia voastra ca sunteti, dar cata vreme o sa va bagati in fata, generatia urmatoare a stangii din Ro o sa fie foarte stanjenita in dezvoltarea ei sinergistica. Si “saracii” pe care credeti ca ii reprezentati n-ar avea decat de pierdut . Trageti domnule pe dreapta, fiindca atat cat mai zaboviti cu pana de cauciuc pe banda de viteza, sa va spun eu: nu o faceti din altruism, din grija pentru cei multi, o faceti pur si simplu din orgoliu personal si vanitate intelectuala. Nu va mai mintiti cand va uitati in oglinda.

De onor Emil Constantinescu, ce sa mai spun, cuvintele sunt de prisos.

Si cum pestele de la cap se-mpute, asa cum sunt stabii, evolueaza si sub alternii. De un umor negru e recenta evolutie a Noricai. E dom’le nevoie de ea la justititie. Nu conteaza ca de cand s-a facut de cacao cu nepotica, are o asemenea imagine jalnica incat prezenta ei in fruntea unei justitii si asa cu probleme ar pune gaz pe foc. Cum sa inspire justitia incredere daca in fruntea ei se aseaza o doamna care a dovedit orice in viata ei, numai respect fata de domnia legii nu ?

Hai sa-i acordam Noricai niste circumstante atenuante si o prezumtie de inocenta, Da dom’le au fost cateva accidente nefericite, ea in sinea dumneaei interna are un respect sacrosanct pentru ideea de lege si corectitudine, aparentele insala. Foarte bine, stimabila doamna, dar cum ramane cu ideea de modestie. Adica stiti ca aveti probleme de imagine, si vreti sa ne vindeti ca intr-o tara plina de profesori si doctori in drept, nu gaseste onor PNL-ul cu cine sa va inlocuiasca. Chiar ashe seceta mare o solobozit Al de Sus pe nefericita natie romana ? Nu se gaseste dom’le nimeni cel putin la fel de competent ca Norica.

Dar nu, nene, la noi tot politrucul se crede de neinlocuit. Asta e regula generala. Puneti pariu ca dupa ce pierde alegerile, Tariceanu o sa se infiga si mai tare la conducerea PNL-ului ?

Si ar mai fi multe alte cusururi, dar mi s-a facut deja lehamite de ast blog nevolnic.

Alta chestie distractiva ca tocmai frunzarii blogul lui Nastase. Personalitatile noastre n-au o arie de competenta si n-au simtul ridicolului.

Par egzamplu prin 92-93 pare-mi-se cand treaba era groasa rau la  poponetul romanului, Ion Iliescu isi publica o carte de panseuri despre “Problemele globale ale omenirii”. Datul cu parerea e un sport traditional la romani, si exact asta facea onor Iliescu, fiindca la capitolul probleme globale, “factorii de decizie” – adicatelea bastanii din SUA, Japonia si UE, citesc ei multe chestii, da taman pe domnul Iliescu , e garantat ca n-o sa-l lectureze nimeni. Mai nou, Adrian Nastase ca sa se arate el un oml al proiectelor, si-a tras pe blog o chestie numita de dumnealui “proiect” despre cum sa crestem culturi bionergetice si alte chestii cu incalzirea locuintelor samd. Sunt posibile urmatoarele variante:

• Adrian Nastase a preluat ideile unor specialisti. Daca ar fi asa, brava lui. Da n-am vazut sa mentioneze nici un nume, sa zica dom-le, multumesc lu profesorul cutarescu de la Politehnica, cu care m-am consultat sau cu care am pus proiectul impreuna
•  Adrian Nastase e o personalitate enciclopedica si se pricepe la chestiile energetice
•  Lui Adrian Nastase ii place sa-si dea cu parerea

Care o fi, dragii moshului, varianta corecta ?

Si mai multe referate + amintiri din copilarie

Daca vreodata, n-aveti motiv sa va tavaliti pe burta, va sfatuiesc din toata inima, folositi google, si cautati “comentarii literare”

“Comentariu literar”, oh ce parfum nostalgic imprastie aste doua cuvinte magice. Clasa a opta, examenul de admitere, cultura nationala exaltata ca o domnisoara de pansion la primul ei bal isi desfasoara splendorile neasemuite in fata ochilor curiosi si nevinovati ai copilasilor aflati in pragul afirmarii intelectuale. Daca pana acum am invatat despre proportii si ecuatii, plane si semiplane, orase, munti, cursuri de apa, increngaturi, specii si subspecii, si alte jocuri de glezna pentru mintea tanara si inca neteda in multe locuri, odata cu apropierea examenului de treapta, a sosit timpul ca tanarul aspirant la o viata intelectuala sa plonjeze cu tot avantul tineresc in profunzimea cujetarilor filosoficesti, ajutat cu bunavointa de romantiosi profesori si mai ales profesoare de limba si literatura romana.
Cadrul deplin de afirmare a acestei comuniuni a sufletului tunar cu filosofia dea cea mai inalta romantiozitate, este, bineinteles, nimeni altul decat faimosul comentariu literar, comentariu pe care, in a sa infinita intelepciune, onor ministerul educatiei l-a asternut in fata noastra ca pe o treapta necesara, ca pe un Ceahlau pe care tanarul montaniard il escaladeaza visand la Chomolungma.

Si daca nu cu mult inainte de binefacerile tehnologiei moderne, comentariul literar s-a raspandit ca un adevarat gen underground, copiat cu asiduitate de milioane de copii dupa dictarile neobositilor meditatori, odata cu sosirea internetului in mirificul spatiu ondulatoriu al alternantei vale deal, aceasta matrice existentiala a sufletului stramosesc, deci cum va povesteam onorat auditoriu, odata cu sosirea interentului asemeni sosirii vestitorilor primaverii din binecunoscutul pastel al lui Vasile Alecsandri, patronul liceului la care a haladuit o vreme si autorul insemnarilor de fata, a sosit si primavara comentariului literar, care gaseste in nesfarsitele spatii virtuale formate din 0 si din 1, aceste alfa si omega ale universului informatic, gaseste deci un teritoriu propice pentru deplina lui afirmare.

Prin site-uri ca calificativ.ro, e-referate.ro, x-referate.ro, referate.net, super-referate.com, dar si pe bloguri casaromanului.ablog.ro si pe multe alte plaiuri virtuale, spiritul poetic si poetico-receptiv al romanului impreunat la crestet cu neasemuitul sau spirit de intreprinzator, se alatura acestui gigantic al informaticii mondiale numit google, spre a oferi junelui roman aflat in pragul pubertatii intelectuale dar si fiziologice, accesul nelimitat, dar si neingradit, la vastul imaginar filosofic al comentariilor pe marginea nesecatei comori a literaturii nationale, dar in mod cu totul special si deosebit, pe marginea acestui lujer nepereche, om deplin al culturii romanesti, marele si dragul nostru poet national Mihai Eminescu.

Sa dam cuvantul comentariilor:

---

“Floare albastra”

[...]

Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.

La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire. După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în luna.
[...]

---

[...]Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare (“Te-oi ţinea de după gât”; “Ne-om da sărutări pe cale”).
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de versul “Ca un stâlp eu stăm în lună!”, iar superlativul “Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată:…

De la Novalis pare sa fi luat Eminescu ‘floarea albastra’ ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.

[...]

---

O ramai[...]Elegia O,rămâi… a fost publicată în revista Convorbiri literale la 1 februarie 1879 şi pune în lumină motivul comuniunii dintre om şi natură, al interesului naturii pentru iubirea poetului…….
Mai întâi pădurea copilăriei, personifică, asemenea unei fiinţe omeneşti apropiate, îl înţelege şi-l îndrăgeşte pe poet şi de aceeai se adresează direct, patetic: ,,O, rămâi, rămâila mine,/te iubesc atât de mult!/Ale tale doruri toate/nu mai eu stiu sa le ascult”.

[...]

---

Sara pe deal

[...]

Spaţiul natural s-a dizolvat total şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.

“Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.

Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi. Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile “sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă plenitudine a iubirii.

[...]

---

Enigma Otiliei

[...]
Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.

Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează.
…

Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.

Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.

Referate pentru tonti

Tot incercand eu sa folosesc google ca sa ma mai pun la curent cu starea de spirit si evolutiile din tara, dau din ce in ce mai mult de site-uri cu referete pentru tonti copii. Romanu’ intreprinzator precum il stim si s-a nascut poet.
Da’ daca nu poet macar referent. Tare-s curios cati copii cad victima acestor referate. Sau te mai pomenesti ca site-urile respective sunt reprezentative pentru ce invata la scoala si ce asteapta scoala de la ei.

Sa dam cuvantul referatelor:

“Padurea , lasata acolo de Dumnezeu , de milenii , parca de cand lumea , il primeste in sufletul si in inimioara ei , invatandu-l si aratandu-i cele mai adanci secrete ale ei. ” (la , “O Ramai”)

“Dragostea se afla intr-o perfecta asonanta cu natura … ” (idem)

“Importanta muzicii lui Bach se datoreaza in mare parte intelectului sau. Probabil ca este cel mai bine cunoscut ca stapanul suprem al contra-punctului. ” (despre conu’ Bach)

De remarcat ca pe site-ul cu Bach, se gasesc referate despre Madonna si Roxette. N-am avut rabdarea sa le deschid.

Alt site:

“Prima strofă fixează cadrul natural şi cuprinde chemarea iubitei în mijlocul naturii:”

Vin-o-n codru la izvorul,

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

“Verbul la imperativ vin-o exprimă intensitatea chemării, a dorinţei.”

Frumos. Si Oblia se temea ca ce sa mai faca umanistele educate in umanioare. Dupa cum i-am spus mai este mult de dat la sapa. Vorba poetului, Sapa frate, sapa, sapa, pana o sa dai de apa.

Umilinta de a fi roman II

Ei bine, vor spunii unii, dar mai lasa-ne nene, ca te dai mai crestin decat papa. E normal sa fii mandru, e o chestie pozitiva, nu inseamna neaparat ca ne umflam in pene ( — desi, intre noi fie vorba, ne cam ! dar hai sa acceptam teoretic ca ne putem simti mandri fara sa ne umflam), genereaza energii creatoare, ranfoarseaza iubirea de neam, renuntare de sine, ideea de identitate comuna, apartenenta la trib (ma scuzati de derizoriu, vream sa spun comunitate dar ma lua gura pe dinainte), samd, samd.

Adicatelea, sa ne para rau ca suntem romani ?

Nu-sh ce-as zice la un asemenea argument, cat se poate de onest. La o adica, i-am zis si eu lu’ fiu-meu, cand mai reusea sa puna doua paie cruce ” Daddy is proud of you”, sau mai rau, am comis-o cu “very proud”. Nu e normal sa fii mandru de copilul (-iii) tai ?

La capitolul asta am avut multe de invatat de la preotul si profesorul Paul Tarazi. Zicea Paul Tarazi ca in cultura araba atunci cand intrebi pe cineva cati copii are, iti raspunde invariabil cu postfixul “al’Allah”. De exemplu “2 al’Allah”, adica doi de la Dumnezeu, dupa voia lui Dumnezeu. Adicatelea cum zice Tarazi, si trebuie sa-i dau dreptate, copii nu-s de fapt ai tai, sunt ai lui Al de Sus si doar ti s-au incredintat temporar spre crestere si educare; a ta este doar raspunderea. Atitudinea asta este codificata in limba araba de zi cu zi (si folosita evident si de arabii crestini cum e Paul Tarazi, nu numai de musulmani). Deci in loc sa fii mandru, poate e mai bine sa fii fericit si in acelasi timp recunoscator. Iar mai ales sa nu care cumva sa ti se intample ca fiind mandru sa zici hop pana n-ai sarit gardul, pen’ca oricat de roza pare situatia actuala mai ai mult de dat la sapa pana te achiti de datorie.

Asa ar veni treaba si cu romanismul nostru, atat de verde si infloritor incat ne-a produs spectaculoasa vocabula de lemn “mandria de a fi roman”. Prin comparatie, se mai scapa si americanu’ “sunt mandru ca sunt american”, da nu multi se baga in seama vorbind despre “mandria de a fi american”. De ce e cazul sa fii mandru ? Nu e meritul tau, e conditia in care te gasesti: aceea de a fi roman. Conditia umana in general, si conditia de a fi roman in particular, e printre chestiunile pentru care ii multumim lui Al de Sus (sau macar teoretic, asta ar trebui), si trebuie sa bagam de seama ce facem pe mai mai departe. Cum ar zice arabu, sunt roman al’Allah.

Nu e cazul sa ne fie rusine ca suntem romani. Nu e cazul sa ne simtim inferiori ca suntem romani. Dar hai sa bagam de seama bai tatilor bai, ca de cele mai multe ori a-ti clama taria e cel mai sigur semn de slabiciune, la fel cum e si a cere respectul. Cine tipa mai tare despre mandria de a fi roman, s-ar putea sa o faca din oarecare motive de nesiguranta. In cultura romana bantuie, fara doar si poate, un complex de inferioritate endemic. Si de aici a pornit ideea de a inculca copchiilor si adultilor mai slabi cu duhul, “mandria de a fi roman”.

Ei, da, cum spune anglosaxonul, “I have news from you”: cultura romana e o cultura minora, nu are mari apetente spre universalitate. Domnii de la ministerul educatiei care se straduiesc sa-i invete pe bietii copchii ca Eminescu e un “poet universal” (o notiune dubioasa in sine, nemaivorbind de cum ii este aplicata conului Misu), ard gazul de pomana. Eminescu nu este cunoscut in afara Romaniei decat intr-un cerc restrans de specialisti in studii romanice. Si oricat l-am pompa cu fonduri de la stat, prin institutiile de specialitate, nu o sa facem din el nici Dostoyevsky, nici Shakespeare, nici Dante. Inainte sa ne arda grija ce gandeste neamtul despre Eminescu – ca oricat ne-ar arde grija pe noi, neamtul tot nica n-o sa gandeasca despre Eminescu -, ar fi bine sa ne gandim ce pricep bietii copchii dintr-un poet cazut victima multor refulati. Pe vremea cand eu studiam in clasa a opta, niste domni de la ministerul educatiei, pe atunci comunist, gasisera de cuviinta ca bietiii copchii de 13-14 ani trebuie sa inghita pe nemestecatelea o poezie cum e “Mai am un singur dor”. Poezia in sine, poate fi argumentat, dezbatut,etc, e fie o capodopera, fie, in orice caz, una din varfurile liricii eminesciene (spre deosebire de comicul involuntar din “Floare-albastra” care ne fusese incrednitat spre aprofundare in clasa a noua). Dar prezenta textului intr-un manual de clasa a opta era — am inteles ca in cele din urma a fost scoasa — de un ridicol intrecut poate doar de “comentariile literare” adiacente.

Inversunate sa nu cumva sa scape ocazia de a cultiva mandria de a fi roman, elitele culturale (universitare, etc) de la bucale rationasera ca bietul copchil de paipsce ani, o sa caza pe spate ca “geniul nepereche” ,”omul deplin al culturii nationale”, “lujerul”, samd, a putut produce asemenea chestii adanci, derivate ale pesimismului Schopenhauerian — numai cand te gandesti ce rezonanta trebuie ca are numele sonor al lui Schopenhauer la varsta respectiva — da’ nu-si pusese nimeni problema ca asemenea “suicidal tendencies”, indiferent cat de edulcorate liric, sunt cu totul si cu totul nepotrivite varstei respective. De fapt, in programa clasei a opta era livrata la pachet cu Miorita, si mai tin minte si acum hohotul de ras produs de confuzia unui coleg (sau poate era doar confuzia meditatorului) care l-a inzestrat pe un biet soldat al armatei romane, personaj al lui D R Popescu cazut la datorie intr-o nuvela dinspre sfarsitul manualului, cu “atitudine de cioban mioritic”.

Incheiand deci paranteza, e cazul sa nu ne mai aia grija daca suntem cultura minora sau majora, daca Eminescu e poet universal sau doar national, si daca sula are vreo relatie cu prefectura. Nu are, dragii mosului, absolut nici o importanta.

Eu sunt fericit ca m-am nascut roman, dar nu cred ca as fi fost mai putin fericit daca m-as fi nascut maghiar sau evreu. Si in acelasi timp simpt povara ca am crescut si am vietuit intr-o cultura care mai are multe de facut pana isi pune ordine in casa. Asta cum ar zice anglo saxonul, nu e atat de mult o rusine (cum ar clama, probabil Patapievici – papionul deplin al culturii romane) cat o provocare si o responsabilitate.

Si daca onorabila cultura romana mai are mult de lucru pana sa-si faca curat in ograda asta nu e o chestiune din acelea abstracte, care sa afecteze doar polemicile din aerul rarefiat al revistelor literare. Dezordinea din cultura nationala, se rasfrange asupra educatiei generatiilor tinere, si de acolo reprecuteaza in viata sociala, si pana la urma afecteaza procesul fundamental al punerii painii pe masa.

Adicatelea cum vine chestia asta ? Pai nu v-ar place, dragii mosului, sa traiti intr-o tara cu guvernanti mai putin corupti, in care creativitatea si inteligenta bastinasilor sa se poata manifesta intr-o economie cat de cat normala, neafectata de molimele tepilor si tepuitorilor, sa traiti intr-o tara in care sa stii ca regula generala acceptata si practicata de toti e ca oriunde ai fi, vei fi in primul rand respectat ca om, si ma refer aici de la primarie la spitalul judetean si la maternitatea prin care inca mai defileaza gandacii de bucatarie … Pai nu-i mare lucru, dar asta necesita sa ai o populatie educata , caci vorba unuia “frumoasa tara, dar ce pacat ca-i populata”.

Si educatia, cel putin la inceptulul mileniului 3, se face (inca) in contextul culturii nationale. Iar rezultatele vorbesc de la sine.

Umilinta de a fi roman

Hai sa vobesc despre un loc comun al culturii romane. “Mandria de a fi roman.” Dai cu google-ul dupa faza asta si vin mii si mii de rezultate, care mai de care mai distractive.

A vorbi despre mandria de a fi roman, este un exercitiu in ale taiatului de frunze pentru Grivei. Oricine o poate face — ca nu te costa nimic, ba chiar se si castiga, macar si puncte de popularitate — si rand pe rand toti exponentii acestui concept inaltator, ca sa ma exprim distractiv, repeta aceleasi vorbe goale. Cum, Dumnezeule mare, sa se existe atata lipsa de “Spiritul critic in cultura romana”. Bine, nene, si daca te trezesti vorbind, poti sa exersezi olecutica de autocontrol ? Ai ceva de spus, ai ceva nou de spus, ajuta cu ceva ? Vorba poetului: femeia dintai, pe care au mai iubit-o si altii ( nu-i asa ca era tare mosu Nichita).

Asa ca o sa arunc si eu la inaintare ideea opusa. Hai fratilor si surorilor sa vorbim de umilinta de a fi roman ?

La o adica, dam cu google dupa fraza cu umilinta de a fi roman, si nu gasim decat o pagina de rezultate, toate fiind despre diversi conationali vaicarindu-se pe sine despre umilintele indurate in calitate de purtatori de pasaport made in Romania.

Adicatelea va sa zica, noi, cultura crestina, si cu toate calitatile aferente, ne egzaltam in mandrie, si ne ofuscam pe umilinta ?

Pai n-ar trebui sa fie egzact pe dos, bai tatilor, bai ? Sa ne fie teama a ne arata mandri si sa ne bucuram daca ne lasa Dumnezeu sansa de a fi umili si de a accepta asta.

Daca ne uitam in Biblie, care ne place sau nu ne place, este fundamentul cultural al evreilor, europenilor si a amanduror Americi (basca Australia si recent convertitii din Coreea de Sud si alte parti ale orientului indepartat, care o mananca pe paine dimineata la pranz si seara, ca, vezi bine, asiaticii nu stiu de gluma), deci daca ne uitam in Biblie, pretuita este umilinta si dispretuita este egzact mandria. Ba chiar mai rau, aia care nu se umilesc si se mandresc, ii cam paste focul Gheenii. Incepem de la Moise, si terminam cu iisus

• ” Moise însă era omul cel mai umil dintre toţi oamenii de pe pământ (Numere 12:3)”
• Fericiti cei umili, ca ei vor mosteni pamantul ( Matei 5:3)
• ” Ca cei ce se vor lauda vor fi umiliti, si cei ce se vor umili vor fi laudati” (Matei 23)

Si atunci cum ramane cu practicare mandriei de a fi roman, in plin egzercitiul functiunii ? Stai, vor zice, unii, ca la mine la biblia ortodoxa, Moise era numai bland. Adicatelea putea sa fie, bine mersi, mandru de a fi evreu, da era bland, adica nu omora animale sau o chestie de genu. Iar Iisus zice ca fericiti cei blanzi. A fi bland si a fi mandru de a fi roman, sunt, nu-i asa, perfect compatibile. Nu se cere decat sa nu tragi mata de coada.

Pai de frate, ce sa fac, daca eu de felul meu exilat de atata vreme si tot aud fericirile lui Iisus in engleza. Si englezul zice humble si la fericiri si despre Moise si cam peste tot, francezul zice ca “Or, Moïse était un homme très humble, plus que tout autre homme sur la terre”, portughezul, zice la fel, par egzamplu: “Mas aqueles que se imaginam grandes passarão pela humilhação; e quem se humilha será engrandecido, spaniolii la fel. si mai e chestiunea ce zice originalul. Dupa evrei cuvantul despre Moise se traduce prin “humble”, iar evanghelia a fost scrisa in greaca unde se foloseste “praos” (πράος). “μακάριοι οἱ πραεῖς“, cum ar zice grecul.

Numai la noi cineva a tradus “bland”. Nu e bland cu etimologie de la blandiana, e umil cu etimologia de la humus, adica al de se pleaca la pamant cu umilinta. Blandetea e o calitate pasiva, nu-i mare lucru. Daca nu tragi mata de coada, esti bland. Da umilinta e o calitate care cere un pic de efort. Adicatelea cum ar veni sa intorci si celalalt obraz. Iar in cazul chestiunii nationale, cred ca daca noi romanii ne-am batea mai putin in chiept ca ce destepti si frumosi suntem, si ne-am vedea mai cu umilinta de nevointele noastre de toate zilele, tare bine ar mai fi.

Da’ nu-mi fac eu iluzii, ca mai e mult pana departe.